18 martie 2017
IMG_0255-1024x765.jpg

Îmi amintesc o după-amiază rece dar însorită, în Amsterdam. Era prin ianuarie 2013 și mă duceam voios pe bicicletă, la un Albert Heijn, supermarket iubit al olandezilor. Voiam să termin repede cumpărăturile ca să mă întorc în apartamentul meu și să apuc să mai cânt un pic la saxofon. Nu voiam să se facă prea târziu și să mă reclame vecinii. La mine la bloc în Giulești, n-am avut grija asta, pe vecini i-am chinuit ani de zile cu sunete scremute de saxofon căci am fost și eu începător dar entuziast!  

Ajuns în magazin treceam pe lângă fructe și legume crescute în sere, mă gândeam cât sunt de arătoase dar totuși lipsite de gust. Mi-era dor de roșiile românești de țară, zemoase și dulci, bune să le mananci goale. Îmi răsunau în minte discuții avute zilele acelea cu câțiva muzicieni români, mi se plângeau cât de greu e cu jazzul, că nu sunt mai sunt locuri de cântat, că nimic nu merge, că unul a zis, că celalalt a facut.. (Invariabil când doi muzicieni discută, vine vorba de un al treilea, și se trece la bârfă… – un subiect care nu merită atenție aici). M-am trezit gândind că muzica e ca o recoltă, iar muzicianul, un agricultor. Cultivă, însămânțează și (dacă are ce) culege. Așa cum un țăran își îngrijește livada în fiecare zi, muzicianul face la fel cu muzica și instrumentul său, cu oamenii cu care cântă. Din ce auzeam, ‘recolta de jazz’ din țară părea săracă și discuțiile lungi dintre muzicienii români nu păreau să aibă vreun ecou, vreo finalitate palpabilă. Încercam să-i conving că lucrurile pot sta și altfel dar fără succes. Parcă priveam neputincios doi sateni care stau pe prispă, se plâng că viitura o să le inunde recolta și în loc să facă ceva, se duc să mai bea o vodca la cârciumă și să dea vina pe primar..

Ştiam bine că jazz-ul autohton era într-un impas, că impostura îşi făcuse loc călduţ ca un microb. Un soi de blazare bolnăvicioasă se răspândise chiar și printre organizatori de concerte de jazz din țară, care spuneau ca nu există public pentru artiștii români (un fel de specie pe cale de dispariție). Eram gata să-i contrazic. Cunosteam cel puțin 15 muzicieni care ar fi putut susține concerte pe scene de festival, dar oare de ce alegeau să stea pe margine? Mai toți dădeau vina pe public, însă eram convins (și astăzi cred la fel) că jazzul este o muzică vie, improvizația și spiritul ei atrag aproape pe oricine, daca mesajul este real și sincer. 

Apăruse o urgență, o idee care trebuia împărtașită! Cred că n-apucasem să cumpăr tot ce aveam pe listă și am ieșit repede din supermarket. Am sunat-o imediat pe Maria Balabaș de la Radio Romania Cultural spunându-i că vreau să facem o revista de jazz și muzică improvizată. A fost surprinsă dar am simțit din vocea ei un entuziasm încurajator… I-am povestit că eu şi multi alţii ca mine avem nevoie să fim vizibili pentru publicul de la noi, să existe un contact real cu artiștii români prin intermediul unei platforme, unei reviste online.

În câteva zile am făcut un site wordpress numit jazzcompas.com care a găduit un prim interviu cu bateristul Eugen Gondi (personaj prea puțin cunoscut publicului românesc). Gondi mă primise în atelierul său și atunci am auzit prima oară povești fascinante despre primul club de jazz din țară, despre festivalurile de la Ploiești, Sibiu și cum se înghesuiau deopotrivă muzicieni, fani sau neinițiați la jam session-uri, despre viața muzicianului anilor ’70 -’80. Ascultându-l mi-am spus că e neapărat trebuie să afle și alții despre asta. Când a auzit că interviul cu el va aparea în prima revistă online de jazz Jazz Compas a fost foarte bucuros. Interviul cu Eugen Gondi a fost urmat în scurt timp de un editorial scris de Mircea Tiberian. THE HEADER JAZZ COMPAS

Nu aveam o prezentare, un concept grafic profesionist, cam așa arăta primul header făcut de mine pentru site-ul Jazz Compas. Era nevoie de o echipă de graficieni și solutia a venit cu studioul Pico Creative Rig, din Londra. Imediat ce au aflat de proiect, au creat un logo pentru Jazz Compas. Cu nerăbdare și resurse limitate am imaginat o primă variantă de copertă pentru o revistă online creștea tot mai mult, dorindu-și să devină o revistă adevarată…

Dupa această încercare personală de mai sus (recunosc, modestă ca realizare) studioul Pico Creative Rig din Londra, condus de Alex Milea, a preluat cu totul ștafeta și a creat integral conceptul și layout-ul primei reviste romanești de jazz tiparite! Jazz Compas în mii de exemplare… ideea era pe cât de exotică pe atât de provocatoare! Și pentru că o revistă ar fi de neconceput fără imagine și fotografie, Marius ‘Michel’ Mihalache ne-a oferit cu multă generozitate o imensă colecție de cadre surprinse de-a lungul anilor, în zeci de concerte.

Reacțiile pozitive n-au întârziat să apară, jurnaliști printre care Cătălin Toader, Virgil Mihaiu, Florian Lungu, Iulia Sur, și mulți muzicieni printre care Lucian Ban, Sebastian Burneci, Alex Simu, Luiza Zan, Sian Brie, Ana Dubyk, Ioana Teodora Spînu, Adi Stoenescu, Mihai Iordache, Ana Maria Galea, Vlad Popescu, Ana Cristina Leonte, Tavi Scurtu, Corina Iorga și alții, cluburi ca Jazz Book (prin Darius Rus), Greenhours (prin Voicu Rădescu) au susținut povestea Jazz Compas.

Jazz Compas la tipografie

După zile și nopți de muncă asiduă (finalizarea materialelor, corectură, așezare în pagină etc. etc.) am ajuns cu proiectul la tipografie! S-a muncit contra cronometru pentru a avea revista gata la timp pentru lansarea la Bucharest Jazz Festival și Gărâna. Primirea revistei la Bucharest Jazz Festival a fost cu succes, am avut bucuria să văd cum mii de oameni o răsfoiesc în așteptarea concertelor, unii dintre ei mirosind paginile proaspăt tiparite. 

Cititorii Jazz Compas

Destinația următoare, Gărâna, a fost atinsă călătorind cu mașina personală încărcată până la refuz cu reviste (mai puțin locul din dreapta ocupat de Eugen Gondi, care mai tot timpul ținea geamul deschis din două motive: ca să fumeze și ca să putem respira aerul din mașina care mirosea a tipografie!) Am suprins momentele când unii au primit propriul exemplar Jazz Compas Ediția Princeps! (Cătălin Stefănescu (Garantat 100 %), Ana Cristina Leonte, Berti Barbera) Am repetat gestul cu prietenii strânși cu miile în Poiana Lupului, printre care binențeles Marius Giura (‘regizorul’ și realizatorul festivalului), Adriana Cârcu, Florian Lungu, Iulia Sur, Michael Acker, Liviu Butoi și mulți alții..

 

 

 

 

 

 

 

 

______
În scurt timp, în regim de voluntariat ni s-au alăturat tot mai mulți muzicieni, critici, fotografi, designeri, cititori, fani de jazz, care au împărţit reviste din mână în mână, care ne-au împărtăşit din ideile şi entuziasmul lor. Mulți au început imediat să ne scrie întrebând cum pot primi revista. O bibliotecară din judeţul Gorj ne-a scris spunând că se bucură de apariţie și că ar dori să primească şi numerele următoare. O profesoară dintr-o şcoală rurală ne-a scris spunându-ne ca în lipsa cărţilor cei mici citesc din… Jazz Compas! 

„Un eveniment pe care îl așteptasem de-o viaţă!” Virgil Mihaiu

De atunci şi până acum am muncit la acest proiect zilnic motivați de aceleași convingeri: că jazz-ul și muzica improvizată poate avea mai multă suținere și expunere. Sunt multe situațiile în care am auzit critici români vorbind despre jazz atât de alambicat și ridicol încat mi-am dat seama că de fapt habar n-au despre ce vorbesc. Sunetul? Are el nevoie sa fie povestit în cuvinte complicate? Dacă cuvintele scrise despre muzică ar fi produs același efect ca și muzica, atunci cu siguranta ne-am da seama cât de fals sună explicațiile, că nu au nici o afinitate reală față de acest fenomen numit jazz.

Am facut apoi un pas mai departe lansând seria de concerte Jazz Compas LIVE, unde artiștii români prezentați învechit și ca niște ‘monștri sacri’ se întalneau cu publicul revistei și invers, așa… ca de la om la om. Din toamna anului 2013 Jazz Compas LIVE a adus pe scena de la Arcub, Teatrul Mignon, Palatul Sutu, Palatul Ghica, artişti români şi internaţionali. Cu un format ‘fresh’, concertele Jazz Compas Live au fost vizitate atât de ‘cunoscători’ dar şi de cei aflaţi la prima lor întâlnire cu acest gen. Spiritul tânăr al revistei s-a manifestat aducând pe scenă artişti din noua generație. Scopul serilor Jazz Compas LIVE a fost ca în cele mai bine de 250 de concerte, jamsession-uri, workshop-uri și alte activitați să susținem mișcarea autohtonă de jazz.

Astăzi, când lunar sunt cel putin 2-3 concerte cu nume mari, când un festival ca Garâna, Bucharest Jazz Festival, Jazz in the Park și altele adună zeci de mii de participanți, cand în București apar tot mai multe cluburi în care poți merge să asculți muzica live, zeci de cafenele și ceainării în care se cântă, mă bucură să văd că fenomenul ia din nou amploare ca pe vremurile când Johnny Răducanu, Jancy Korossy, Dan Mandrilă, umpleau sălile de concerte sau case de cultură. Primește și tu revista aproape.

‘Muzica de mâine începe astăzi.’

de Cătălin Milea


16 martie 2017
wsi-imageoptim-Marylin-Mazur.jpg

Percuționista, baterista și compozitoarea daneză Marilyn Mazur a devenit o figură emblematică a jazului contemporan încă de la început de carieră. În anii 80 cânta cu Miles Davis, Wayne Shorter și Gil Evans, pentru a se alătura mai târziu grupului condus de Jan Garbarek, participând la cele mai semnificative proiecte ale saxofonistului. Cu o uluitoare putere de adaptare și un profund simț al emulației, Mazur transforma fiecare performanță într-un show de energie, muzicalitate și grație. În prezent, muziciana face turnee cu trupele proprii, Spirit Cave, Celestia Circle sau Marilyn Mazur Group. Cel mai recent proiect Shamania a fost lansat vara aceasta.

Îți amintești de momentul în care ai devenit conștientă că pe lume există muzică?

M.M.: Când privesc înapoi am sentimentul că am fost mereu conștientă de existența muzicii, dar acum firește că e ușor să mi se pară așa. Până la vârsta de șase ani am trăit în New York și îmi amintesc că participam la activități muzicale încă de la trei ani. Mama mea avea o carte cu sunete de percuție și îmi povestea că eram fascinată de ele și voiam să le aud încontinuu, deși am început să practic percuția de-abia la 19 ani. Ce-mi amintesc cu exactitate este că pe la 7 sau 8 ani, în Danemarca, aveam deja un pickup și obișnuiam să mă retrag în lumea mea magică să ascult Le Sacre du Printemps. În fantezia mea aveam o profesoară de dans, care mă învăța pașii. Arăta că o profesoară de modă veche și îi dădusem chiar și un nume: doamna Misticolum. Aș numi asta prima mea experiență muzicală…

Nu este un lucru obișnuit ca o femeie să devină fascinată de percuție. Cum s-a întâmplat?

A fost mai degrabă un proces treptat decât o revelație. În primii ani am luat lecții de pian și balet. Apoi am început să scriu povestiri, poeme și să înventez proprii mei pași de dans. Existau multe posibilități de auto-exprimare dar încă nu știam pe care am s-o aleg. Pe la 15 ani am intrat la o școală de muzică, dar am părăsit-o repede, pentru că aveam impresia că-mi limitează imaginația. La scurt timp după aceea m-am alăturat unei trupe de dans din Copenhaga. Nu cântam la tobe la vremea aceea, dar odată, la un Festival din Austria, cineva a spus că după felul în care mă mișc, ar trebui să fiu tobara trupei. La vremea aceea cântam la pian cu grupul OM și m-au pus în program cu un număr solo, unde aveam voie să-mi interpretez compozițiile și să cânt câteva piese cu vocea. Îmi amintesc că spectatorii s-au adunat în jurul pianului, ca să audă mai bine. Deci, prima mea performanță nu a fost la tobe, ci la pian. După aceea m-am apucat serios de pian clasic, pentru că mi-am dat seama că, la urma urmelor, aveam nevoie de educație muzicală. La vremea aceea nu puteai studia jazz în Danemarca, dar pentru că eram foarte ritmică la pian, am luat și niște lecții de percuție clasică. Atunci s-a produs impactul. Mi-a plăcut atât de mult încât nu am mai vrut să fac nimic altceva.

Ce era atât de diferit?

Deși aveam deja primul meu grup ca pianistă, cântatul la tobe îmi oferea un nou gen de libertate. Nu trebuia să mă supun regulilor și acordurilor pe care le urmează un pianist, puteam să-mi urmez urechea și să cânt cum îmi place. Îmi dădea senzația că pot să fac ce vreau eu. Iar la vremea aceea nici o femeie nu cânta la tobe, mai ales în lumea jazzului. Așa că în anii care au urmat am trecut de la pian la tobe. Firește că încă folosesc pianul, mai ales atunci când compun.  

La vremea când ai început să studiezi muzică la conservatorul din Copenhaga, erai deja activă ca lider de trupă și compozitoare. Ce fel de impact a avut studiul instituționalizat asupra muzicalității tale native?

A fost bine să o parcurg, pentru că a făcut un pic de ordine în lumea mea muzicală. Am învățat o serie de lucruri teoretice despre aranjamente și dirijat, dar pentru mine acestea au fost mereu două lumi diferite. Una avea de a face cu corectitudinea lumii clasice, iar cealaltă cu lumea mea secretă, acea lume magică de pe vremea când scriam povestiri și poeme, o lume pe care nu voiam s-o împart cu nimeni. Chiar și atunci când am început să învăț să fac anumite lucruri „corect”, am continuat să-mi urmez propria simțire… ceea ce se întâmplă și azi. Cu alte cuvinte, educația clasică e folositoare, dar mă bucur că nu am urmat-o. Am luat doar câteva ore de tobe și probabil că aceasta este cauza pentru care și azi fac anumite lucruri într-un mod mai complicat. De fapt n-am fost niciodată prea bună la exersat și de aceea mai există probleme. Cânt după cum simt și sunt mulțumită așa.

Cum ai descoperit jazzul?

Tatăl meu cânta la vioară clasică și avea și câteva discuri de jazz acasă, Ray Charles, Ella Fitzgerald, lucruri de genul ăsta. Le ascultam și eu, dar nu m-au fascinat, pentru că la vremea aceea ascultam tot felul de muzică, începând cu Beatles și terminând cu muzica clasică. Primul impact puternic cu jazzul s-a produs atunci când un prieten de-al meu m-a instalat la el acasă într-o cameră întunecată cu căștile pe ureche și mi-a dat să ascult Bitches Brew. La vremea aceea nu am știut ce aud, dar am avut o experiență foarte puternică, asemănătoare cu visul sau transa. La sfârșit, când am văzut coperta, pe ea erau chiar imaginile pe care le visasem. Văzusem un ocean, cu oameni albi și negri într-o atmosferă magică. Într-un fel, jazzul pe care-l auzisem înainte de asta nu m-a prea interesat. Bitches Brew a marcat un început, pentru că de atunci muzica a devenit pentru mine un mijloc magic de comunicare. 

Îți amintești prima ta performanță ca și percuționistă de jazz? Ai fost emoționată?

Nu am fost prea emotionată, pentru că nu eram prea conștientă de greșelile mele. Eram începătoare. Cântam free jazz într-un bar, într-un trio cu bas și saxofon, iar eu eram la tobe. Mai târziu, cand am auzit înregistrarea, m-a cam deprimat, pentru că suna îngrozitor, dar știu că gig-ul mi-a plăcut foarte mult. Mi se mai întâmplă și azi (râde), dar din fericire, de multe ori ai impresia că nu se întâmplă mare lucru și când auzi înregistrarea vezi că a fost, de fapt, grozav. 

Cum ai fost recepționată ca și femeie în lumea jazzului?

La început cred că muzicienii de jazz nu m-au prea luat în serios. Mi-am urmat instinctul și mi-am făcut treaba mai departe. A funcționat. Am cântat multă muzică împrovizată până am realizat că nu asta era ce doream să fac. Încă îmi place muzica improvizată și am ales tobele pentru că-mi place groove-ul, dar îmi place ca muzica să mă ducă undeva. Așa că încet-încet m-am apucat să cânt o muzică mai structurată. Și exact atunci muzicienii au început să-mi dea atenție. 

Ai maeștri?

Nu direct. După cum spuneam, îl admir pe Stravinsky, iar Miles Davis este maestrul tuturor, pentru că într-un fel el se află chiar în centrul muzicii, dar nu am un model în ceea ce privește instrumentul. Când eram mai tânără, l-am ascultat destul de mult pe Nana Vasconcelos, dar nu m-a inspirat tot ce făcea.  Mă inspiră mult natura și lucrurile care nu au în mod necesar de a face direct cu muzica. Mă inspiră variația de energii, echilibrul rezultat din aceasta și armonia emanate de liniște, variația culorilor. Am nevoie de aceste schimbări în muzică.

Miles Davis, Jan Garbarek, Nils Petter Molvaer, trei stiluri, trei epoci, trei lumi diferite. Care este relația ta muzicală cu ei? Ce-i distinge din perspectiva ta?

Din punct de vedere muzical, trăsătura lor comună este puterea de a exista în muzică, de a avea o expresie muzicală și de a-și centra prioectele în jurul acestei prezențe, astfel încât muzicienii care cântă cu ei devin o parte a viziunii lor muzicale. Mai ales Miles, care a schimbat complet direcția muzicii. Jan Garbarek și-a creat de asemenea lumea sa proprie. Pe Nils Petter Molvaer îl știu de când era foarte tânăr și cânta cu Masqualero, iar după aceea s-a alăturat grupului meu, Future Song, așa că, firește, am o altă perspectivă în ce-l privește. Într-un fel am crescut împreună, ca să zic așa, și am tot cântat unul în grupurile celuilalt. Jan Garbarek a avut un impact mai puternic asupra mea din cauză lirismului și a pronunțatei coloraturi scandinave. 

Ai vrea să-mi spui cum a fost cu Miles?

Sigur. Pe Miles l-am întâlnit pentru prima dată la Copenhaga. Tocmai i se decerna un premiu și urma să cânte cu orchestra radio a Danemarcei, așa că l-au rugat pe Palle Mikkelborg să scrie piesa „Aura”, cu ocazia aceasta. Palle a invitat câțiva muzicieni, printre care mă aflam și eu. După show cineva a spus că lui Miles i-a plăcut cum am cântat și că dorește să mă salute. Mi-am adunat intrumentele și m-am prezentat la el. Nu cred că am fost foarte emoționată. La vremea aceea nu știam că o să cânt cu el (râde).

După aceea, pentru că lui Miles i-a plăcut foarte mult show-ul, ne-am dus la un studio să înregistrăm piesele. Atunci am ajuns să lucrez într-adevăr cu el. John Mclaughlin care era invitat ca solist, urma să înregistreze separat câteva piese, dar noi vroiam să cânte cu noi. Așa că cineva a spus că, pentru că nu-mi era frică de Miles, ar trebui să-i spun eu asta. Sigur că mi-a fost frică, dar am zis, OK, îi spun. M-am dus la Miles și i-am spus că noi vrem să cântăm cu John. Bineînțeles că asta nu s-a întâmplat, dar Miles m-a ținut minte.

După câtva timp, Miles a cântat la Festivalul de jazz de la Molde. Eu ședeam pe jos în fața scenei când m-a văzut, m-a strigat, „Marilyn, hai să cânți cu noi!” Nu m-am dus imediat, dar după pauză m-a chemat din nou, așa că am sărit pe scenă și am început să cânt.  Pe Miles nu-l refuzi de două ori (râde). După aceea i-am auzit pe unii spunând că Miles mă caută, dar am crezut că mă tachinează. Dar, într-adevăr, după câteva zile am primit un telefon, faimosul apel telefonic de la Miles, în care m-a întrebat dacă aș putea să vin la New York miercuri. Asta se petrecea duminică. Firește ca am zis imediat da. Mi-am făcut bagajele și am plecat la New York.

Când am ajuns acolo, am intrat direct în repetiție și îmi amintesc că mă întrebam dacă asta era ceea ce voiam cu adevărat, pentru că mă simțeam foarte obosită. Dar după ce am făcut o baie, totul a fost ca în vis. Miles mi-a spus de la bun început că dacă voiam, puteam să dansez pe scenă, ceea ce bineînțeles că am și făcut (râde). Era unul dintre primele contacte cu muzicienii americani, iar ei nu erau prea siguri ce are fata asta ciudată din Europa de a face cu toată treaba, dar cunoscându-l pe Miles și felul în care el obișnuia să încurajeze muzicienii tineri, ne-am înțeles foarte bine. Acum, când mă uit la înregistrări, văd cât de diferită eram de ei. Se vedea de la o poștă că nu eram „de–a lor”. Asta a mai durat o vreme.  În lunile care au urmat m-am străduit și am învățat mult. Așa am avut șansa să cânt cu acești grei ai groove-ului. Între timp, trupa devenise foarte numeroasă și câteva concerte au fost anulate. La un moment dat, Miles a trebuit s-o reducă, așa că m-a trimis acasă. Un an mai târziu m-a chemat înapoi ca singurul percuționist din trupă. De data asta ne-am găsit muzical și a fost o reală plăcere să cânt cu trupa. Cu toate astea, după un timp am simțit că e vremea să mă întorc acasă, așa că l-am părăsit pe Miles și m-am întors în Europa. Voiam să merg înainte cu propria mea muzică și aveam senzația că dacă mai așteptam mult, s-ar fi putut să n-o mai fac. 

Ce s-a întâmplat după aceea?

Am creat grupul Future Song. I-am invitat pe toți muzicienii care-mi plăceau să mi se alăture și am compus muzica sub forma a șapte vise, câte unul pentru fiecare muzician.  Apoi am făcut un turneu lung. La începutul anilor 90 când l-am născut pe fiul meu și tocmai mă hotărâsem să stau acasă, am primit un telefon de la Jan Garbarek care m-a întrebat dacă vreau să intru în trupa lui.  Când ești o persoană curioasă ca mine, e greu să spui nu. Îmi plăcea muzica lui foarte mult și ca și scandinavă, aveam o relație direct cu naturalețea și cu lirismul pe care ea le emana. Cu alte cuvinte, mă simțeam acasă în muzica lui. Jan a aranjat să pot călători cu fiul meu, așa că am zis da pe loc. A fost o perioadă minunată și Jan a devenit prioritatea mea majoră. Am cântat împreună pănâ acum 10 ani, când m-am hotărât din nou să-mi văd de drumul meu. Atunci am creat grupul Percussion Paradise.  Acum, ca să  revin la întrebarea ta despre maeștri, cred că muzica mea este o mixture între Miles și Jan, deși într-un fel, sunt mai haotică decât oricare dintre ei, pentru că-mi place foarte mult variația și schimbarea de atmosferă.

Care consideri că este principala caracteristică a jazzului nordic?

Respirația, aerul, visarea. În Scandinavia există un puternic sentiment de colectivitate, cântăm cu toții la același nivel și comunicăm când facem muzică. Muzica are mult de a face cu natura care ne înconjoară. Danemarca este puțin diferită de Norvegia, este mai continental și nici natura nu este așa de spectaculoasă. Calitatea individuală a muzicii norvegiene are o legătură profundă cu natura de acolo. Ei au munții care-i separă și iernile lungi în care pot sta în casă și pot visa. Acea formă de visare se reflectă în muzică.

Felul în care cânți tu este pentru mine, cumva, jucăuș; un balans suspendat, generat de impactul separat al mâinilor pe instrument, care potențează imens dinamica. Tu te percepi ca jucăușă?

Absolut! Percuția este un instrument jucăuș și interactiunea cu ceilalți muzicieni este și ea un act al jocului. Ca și întregul schimb de idei și stări care au loc; chiar și schimbul de vibrații cu publicul. Totul face parte din muzică.

Experimentezi mult cu instrumentul. Ai avut vreodată senzația că ai „inventat” un anume sunet?

Nu m-am gândit niciodată că aș fi inventat un sunet, ci mai degrabă că am combinat sunetele într-un mod nou. Cu siguranță că am făcut acolo ceva. Când crești cu muzica, ceea ce-ți însușești iese la suprafață într-un fel, mai târziu. Ceea ce consider că face parte din muzica mea este jocul cu gonguri și clopote. Desigur că Jan Christiansen a folosit clopote, dar în cazul meu a fost important să folosesc și tonuri, nu numai bătăi. 

Care este componenta principală a muzicii de improvizație? Cât de importante sunt aici spontaneitatea și intuiția?

Depinde foarte mult de grupul cu care cânt. De exemplu cu Jan Garbarek, grupul era foarte foarte clar așezat, deci știam exact ce și când aveam de cântat. În general am un set de sunete fixe și tot restul se schimbă. Dacă cânt un solo, prefer să nu știu ce voi cânta. În muzica de improvizație este foarte important ce primești de la oamenii cu care cânți, dar partea de mister și magia aparțin de asemenea plăcerii de a cânta, și tocmai de aceea există lucuri pe care prefer să nu le știu. 

Îți amintești cum ai scris prima compoziție, aspectul ritmic a fost decisiv?

Am început să compun când aveam 12 ani. Obișnuiam să mă plimb în jurul lacului sau prin pădure și să cânt pentru mine și apoi să mă întorc acasă, să-l cânt melodia la pian și apoi s-o pun pe hârtie. De obicei, compun la pian, dar nu întotdeauna. Elementul ritmic nu este singurul aspect important. Câteodată creez un ritm la tobe și melodia vine pe urmă, dar foarte rar încep prin a scrie muzica. 

De-a lungul anilor, ai format multe grupuri: Future Song, Percussion Paradise, Celestial Circle, Marilyn Mazur Group, Shamania. De ce așa de multe, care este principiul de coeziune?

Într-un fel ar fi minunat să am doar un singur grup, ar fi atât de ușor. Muzicienii au proiectele lor și la un moment dat se dezvoltă multiple constelații, astfel încât atunci când o trupă nu poate cânta, sunt altele disponibile. În felul acesta este și mai ușor să participi mai des la festivaluri. 

Ce planuri ai?

Actualmente fac turnee cu Marilyn Mazur Group și cu trupa mea cea nouă, Shamania, formată din 12 femei, un fel de continuare a proiectului Percussion Paradise, și continui să visez că voi face un spectacol de dans. Îmi imaginez o schelă în jurul scenei, cu percuția pe ea și cu dansatorii în mijloc. Am deja mult material pregătit, pentru că am vrut să dezvolt proiectul cand am împlinit 60 de ani, dar n-am reușit. Poate când împlinesc 65 (râde).

Interviu realizat de Adriana Cârcu