wsi-imageoptim-Marius-Popp.jpg

Remember Marius Popp – Arhitectul – pianist, devenit pianistul – arhitect, iar apoi muzician pur şi simplu

21 martie 2017 by Catalin MileaARTICOLEColoana 4

L-am cunoscut pe Marius Popp într-o zi de toamnă pe la sfârșitul anilor ‘90, la Școala Populară de Artă, clădire situată pe strada Cuza Vodă din București. Deși voiam să învăț să cânt la saxofon, fusesem înscris la clasa de flaut. Mi s-a explicat că nu aveau profesor de saxofon, iar flautul seamănă oarecum cu saxofonul, drept care aveam să învăț saxofonul de la un profesor de flaut. Oricât mi s-a părut de absurd, n-am obiectat prea mult. N-aveam altă variantă și cum voiam cu sete să încep să fac muzică, am zis hotărât: Da! Ce putea fi mai rău decât să n-ai profesor deloc? Pe atunci nu aveam un youtube, nici tutoriale online sau manuale, iar eu eram la începutul începutului… Nu numai că nu știam să cânt jazz, dar de abia învățam să mânuiesc saxofonul, și fiecare experiență muzicală părea la fel de intensă și surprinzătoare ca o călătorie în necunoscut. În acea zi, studiam într-o sală când brusc în încăpere a intrat un domn. M-am oprit din cântat, el s- a așezat la pian și m-a întrebat dacă vreau să cântăm ceva împreună. Am înlemnit..’Ce să cânt eu? Nu știu nici o piesă, abia învăț gamele…’ ‘Eee, lasă domle’ că te-am auzit eu de afară… ia spune, do major știi?’ ‘Cred că da…’ am răspuns. ‘Perfect! Te voi învăța o piesă foarte ușoară, cântă după mine așa: sol – sol… sol – sol , sol – sol… sooool – do!’ Totul părea dintr-o dată atât de firesc și de simplu încât am mai prins curaj. După ce am învățat melodia de la ureche, mi-a spus: ‘Acum improvizează!’ Nu știu ce am cântat atunci, cred că ce-mi venea în degete, țin minte că mâinile lui zburau pe clapele pianului și totul suna atât de bine, simțeam că nu trebuie să cânt nimic, muzica curgea de la sine. Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat totul. Abia apoi am realizat că tocmai cântasem pentru prima oară o piesă de jazz, și asta se întâmplase alături de un muzician adevărat. Ridicându-se de la pian, el mi-a spus că am cântat ‘C-Jam Blues’ de Duke Ellington și s-a recomandat simplu: ‘Mă numesc Marius Popp.’

Nu știam nimic despre el, dar m-am decis să merg la următorul său concert de la Cafe Indigo din strada Eforie, o cafenea-cinematograf care devenise foarte populară alături de Lăptaria lui Enache, situată la penutimul etaj al Teatrului Național. Nu erau multe locurile în care puteai merge să asculți jazz în Bucuresti, dar acolo unde se întâmpla ceva, eu eram prezent. Concertul a fost un moment esențial pentru mine, prilejuind întâlnirea cu legendarul saxofonist Garbis Dedeian, primul meu profesor de saxofon… Mai târziu am descoperit și cartea lui Marius Popp “Armonia aplicativă în improvizația de jazz & pop-rock” din care înțelegeam prea puține la vremea aceea dar mă străduiam să o asimilez cuvânt cu cuvânt, notă cu notă. Dintr-o dată mi se deschideau noi posibilități, începeam să înțeleg de ce jazzul este atât de special ca muzică, parcă aveam acces la lumea esoterică și secretă șamanului improvizator numit jazzman… Intr-o perioadă în care sufeream de lipsa posibilităților și informației, o personalitate ca Marius Popp, era o revelație necesară.

Deși mă chemase în mai multe rânduri să cântăm însă ezitam pentru că nu mă consideram suficient de bun, într-o zi l-am sunat și am stabilit o întâlnire. Ajuns la el acasă, undeva prin cartierul Lacul Tei, și intrând în camera lui de studiu am avut sentimentul că am pătruns într-un spațiu de cult. Pianina veche, rafturile întregi de viniluri și benzi de magnetofon, sute de casete audio și video, partituri scrise de mână, sute de carți, m-au impresionat. Am cântat câteva piese standard, în special Ellington, pentru care maestrul avea o deosebită apropiere, și mai târziu am încercat și câteva din compozițiile proprii, Principiul dominoului, Cântec de lună plină, Doamnele invită, Simplă nostalgie și altele, unele aflate pe discurile Jazz in trio (1967), Panoramic jazz-rock (1977), Nodul gordian (1983), Acordul fin (1989), Flașnetarium (1995), Esențial (2006), Semințe prăjite (2008), Margine de lume (2013). Soția acestuia, doamna Rodica, ne bucura din când în când cu cozonac și prăjituri de casă, momente care revigorau plăcut atmosfera de repetiție pentru primul nostru concert care a avut loc la clubul Greenhours din București.

De-a lungul timpului am avut și alte concerte alături de Marius Popp, dar pe unul mi-l amintesc în mod deosebit, cel pe care l-am susținut la clubul Porgy & Bess din Viena în 2008, alături de legendarul Eugen Gondi, chitaristul George Dumitriu și contrabasistul Pedro Negrescu. Pe scena consacratului club vienez, pentru mai bine de 90 de minute bateristul Eugen Gondi a cântat numai o singură mână, fiindcă pe cealaltă și-o fracturase înainte cu o zi într-un accident în drumul spre Viena. Am realizat atunci că gestul lui de a-si depăși handicapul și a susține totuși concertul în ciuda durerilor insuportabile, spune multe atitudinea lui și a altor colegi de breaslă din generația muzicienilor anilor ’60 din România. Marius Popp, Eugen Gondi, Jancy Korossy, Richard Oschanitzky, Johnny Raducanu, Dan Mandrila, Stefan Berindei, Aura Urziceanu și alții au reușit să depășească vicisitudinile de care cei mai mulți muzicieni tineri de astăzi se plâng. Au trecut peste lipsa unui mediu cultural favorabil muzicii de jazz sau a altor manifestări culturale, considerate un complot împotriva sistemului comunist, au reușit să-și mențină verticalitatea într-un sistem comunist care îi încuraja să devină duplicitari și să-și trădeze arta și colegii de breaslă. Dacă înțelegem acea perioadă și ce a însemnat să fii artist atunci, vom reuși să apreciem mai mult un Marius Popp, un Johnny Răducanu și alții care au trăit vremuri în care originalitatea, libertatea de expresie sau creativitatea asa cum ni se par firești astăzi erau îngrădite și sancționate.

‘Arhitectul – pianist, devenit pianistul – arhitect, iar apoi muzician pur şi simplu’, așa cum inspirat îl caracteriza Richard Oschanitzky pe Marius Popp nu mai este printre noi. A rămas muzica sa, au rămas amintirile, învățăturile sale, cărțile, tinerii artiști… Maestrul spunea demult într-un interviu: ‘Imi dau seama că tineretul este publicul pe care trebuie să ne bazam noi, jazzmanii, pentru că serviciul este reciproc: noi avem unde și pentru cine să cântăm, iar ei pleacă mai îmbogățiți spiritual de la aceste seri petrecute împreună. După puterile mele, am încercat să fac ceva pentru mișcarea de jazz în România, înființând, încă din 1985, o catedră de improvizație jazz, la Scoala Populară de Artă. Printre elevii mei sunt tineri care își anunță o mare carieră. Sper că ei vor purta mai departe steagul jazzului în Romania.’

Cu siguranță se pot spune mai multe despre personalitatea lui Marius Popp, fiecare are o istorie proprie sau l-a cunoscut mai îndeaproape decât mine, așa că am crezut potrivit să includ câteva din poveștile celor care, cum spunea Marius Popp, poartă mai departe ’steagul jazzului în România’.

Petrică Andrei – muzician (pianist):
‘Când am început să lucrăm aveam vârsta de 17 ani. La 18 ani luam premiul I la Festivalul de la Sibiu. A fost nu doar doar profesorul meu, ci și mentor, omul care m-a ajutat cel mai mult. Lui îi datorez ceea ce sunt în ziua de astăzi. Am avut o relație foarte strânsă și după perioada de 3 ani în care am lucrat împreună. Mă sfătuia în multe privințe, am simtit că m-a iubit foarte mult și se mândrea cu realizările mele. Marius Popp a jucat pentru mine un rol decisiv, datorită dansului am îmbrațișat muzica de jazz și am ales acest drum. Viața mea ar fi fost cu totul alta dacă nu-l cunosteam pe maestrul Marius Popp.’

Eugen Gondi – artist plastic, muzician (baterie)
‘Draga Marius , iti multumesc pentru prietenia ta , integritatea ta, simtul tau de dreptate, talentul tau de improvizator si compozitor, pentru loialitatea ta, pentru oamenii care i-ai pregatit in ale muzicii de jazz, pentru cinstea si onestitatea ta –  fie ca drumul tau in lumea cealalta sa fie binecuvintat in numele lui Isus Cristos.’

Mircea Tiberian – muzician (pianist, pedagog):
‘Domnul Marius Popp pianist și compozitor care și-a dedicat întreaga viață jazzului era ultimul jazzman reprezentantativ al generației 60, cea care a repus în drepturi această muzică dupa ce în perioada stalinistă fusese practic eliminată. Anvergura intelectuală cu care și-a desfașurat activitatea creativă a avut un rol important în reconsiderarea valorică a muzicii improvizate din țara noastră. Marius Popp a fost și primul muzician de jazz al cărui talent pedagogic s-a manifestat în forme organizate, în perioada comunistă el reușind să creeze prima forma de învațământ jazzistic oficial de la noi. Personal îi datorez foarte mult: întâi pentru că a fost primul pianist improvizator profesionist pe care l-am văzut și ascultat într-un concert live, apoi pentru că intr-o zi de 14 iunie, prin prestanța sa, mi-a salvat, chiar și fără să știe viața (sau măcar integritatea corporală). In ziua aceea, la o oră foarte matinală am ieșit neinspirat din metro la Piața Universității unde am fost rapid aproape înconjurat de mineri. Dumnezeu mi l-a scos în cale pe domnul Popp. M-am apropiat de el și l-am întrebat ce mai face iar șeful minerilor, care era chiar lângă mine a zis: Lăsați-l bă că e cu ăsta, așa că m-au lasat și au plecat. După câteva luni, când am fost solicitat să propun un proiect de învâțâmânt jazzistic la Conservator m-am consultat cu dânsul ca fiind singurul cu experiență pedagogica în domeniu și mi-a fost de mare ajutor. A scris și publicat primul volum de tehnica improvizației în România, o carte foarte necesară și foarte citită. Timp de aproape 20 de ani a fost singurul reprezentant al jazzului în biroul secției de pop-jazz al Uniunii Compozitorilor unde opiniile sale erau întotdeauna luate în considerare. Fie ca recunoștința pe care noi muzicienii i-o datorăm să-i fie de folos în traversarea vămilor cerești. Dumnezeu să-l ierte.’

Adrian Stoenescu – muzician (orgă hammond, pian):
‘Spunea cineva că un profesor adevărat este cel care nu ştie exact soluţiile problemelor
pe care le ridică, ci acela care descoperă răspunsurile în acelaşi timp cu elevul. Asta este impresia pe care mi-a lăsat-o domnul Marius Popp în cei 3 ani cât am studiat cu el. Vedea pianul ca pe un puzzle cu multiple rezolvări; de multe ori stăteam aşezaţi la pian şi încercam să „rezolvăm” un standard de jazz ca pe un rebus în care definiţiile erau linia melodică, cifrajele, iar soluţiile erau armoniile interesante pe care le găseam împreună. Nu îmi dădea impresia cuiva într-o poziţie de superioritate, dimpotrivă, mă simţeam cu el cum m-aş fi simţit cu un coleg ceva mai mare, eu în poziţia de a descoperi, iar el în cea de a redescoperi, reevalua piese de mult ştiute, dar cu infinite posibilităţi.’

Mihai Iordache – muzician (saxofonist):
‘L-am cunoscut pe Marius Popp când am fost admis la cursurile de improvizație de jazz pe care le preda la Școala Populară de Artă, la sfârșitul anilor ’80. Îi știam deja albumele, Panoramic jazz- rock și Nodul gordian, și erau printre preferatele mele. Cu atât mai mult m-am bucurat să descopăr că dl. Popp era și un excelent pedagog, cu o severitate deseori temperată de un fin simț al umorului. Nu pierdeam nici unul din concertele sale, care se țineau deseori la Teatrul Tănase, Sala Victoria (acum abandonată). De multe ori avea ultima oră din programul de la școală cu mine, și mergeam împreună cu dânsul până la stația de metrou Tineretului, unde mai zăboveam atunci când avea timp. Îl interesa ce mai ascult, ce mi-a plăcut, îmi sugera diverse muzici pe care apoi le căutam pe la prietenii cu mai multe discuri sau casete decât mine. Acele plimbări până la metrou erau un fel de a doua lecție, gratuită, despre aspecte ce nu țineau de tehnica muzicală ci, într-un fel, de esența jazzului. Ultima discuție de acest fel am avut-o în ianuarie sau februarie 1990. Țin minte că mă bucuram că, în noile condiții, va dispărea cenzura. Dl. Popp mi-a răspuns că mai important ar fi să se democratizeze întreaga societate, cuvinte pe care le-am înțeles abia mai târziu. Odihnească-se în pace!’

Sorin Romanescu – muzician (chitară):
‘Tristețe și neputință. Îi întâlnești, uneori în momente cheie ale vieții, stau câteva clipe cu tine, te marchează și apoi merg mai departe. Aproape că nici nu îți dai seama că porți amprenta lor ascunsă sub realizările tale de mai târziu. Nu apuci să le fi recunoscător iar când refaci traseul vieții tale și realizezi ce importanți au fost pentru tine e prea târziu să le mai mulțumești. Pentru că ei au decis între timp să plece. Dumnezeu să vă aibă în pace și armonii, maestre Marius Popp!’

de Cătălin Milea


Recomandăm

  • WatchAvishai Cohen - "Life And Death" (Into The Silence, ECM, 2016)
  • WatchAvishai Cohen — Quiescence
  • WatchAvishai Cohen - Madrid
  • WatchAvishai Cohen - Remembering

Catalin Milea

Cătălin Milea - Muzician, pedagog și redactor șef al revistei Jazz Compas.