Coloana 2 /

4 septembrie 2017
wsi-imageoptim-DSC_0529-1200x795.jpg

Plecăm sâmbătă din Cluj cu dor de jazz și de munte, deși n-am ajuns niciodată la festival. A început de vineri Smida. Drumul șerpuiește frumos prin Apuseni, suntem de-ai casei într-o clipită: la barul de vinuri seară scade sec, și spiritele cresc. Ne lăsăm învăluiți de acorduri fluide de ambiental jazz de la Trompetre, pe valuri de chitară, trompetă și percuție. Muzica vine ca o invitație, parcă ruptă sunet cu sunet din munții din jur. Unde suntem, de fapt? O amorțire ne alintă, înainte de Marele Frig. Compensăm cu gustări calde smidiene cu aroma inconfundabilă de gălbiori.

Între timp Sickpicnic (Ungaria) termină probele de sunet și urcă pe scenă. Începe un jazz energic, de la primele sunete. La clape cel mai nou membru, Márk Csernovszky, 17 ani, s-a alăturat trupei chiar în seara concertului. E o seară experimentală la Smida, cum altfel? Dar exclusivitățile abia acum urcă pe scenă. Pentru prima oară în România: Gogo Penguin. La un an după ce urcaseră la mai celebrul Montreaux.  Trio-ul de pian (Chris Illingworth), tobe (Rob Turner) și bas (Nick Blacka) încheie seara pe note dulci de jazz, trip-hop, muzică electronică, rock și muzică clasică. Parcă cerul n-a mai părut de mult atât de înstelat încă de la primele note.

Duminică dimineața ne trezim din nou la 20 și ceva de grade, avem clasă de Yoga dis-de-dimineață, apoi “Citire” cu Marius Chivu. Pe cărările satului un grup de ghizi din Cluj se joacă de-a treasure hunt-ul, cu indicii din muzică și munte.  Ne pregătim de new jazz-ul de duminică cu un jam session văzut din “Bibliotecă”. De oriunde din sat, muzica se aude chrystal clear, chiar și primele probe dinainte de Eric Vloeimans. Trompetistul se detașează de performance și chiar are numeroase momente contemplative la adresa interpretării trupei lor.

Urmează Bugge Wesseltoft’s sau New Conception of Jazz, obiectul lor de activitate. Bugge Wesseltoft dictează de la pian o retrospectivă 2017 a genului, tinerii nordici bat după dictare la clape, saxofon, chitară, percuție și tobe. La voce un meta-limbaj anticonsumerist este atașat muzicii. Temperatura scade iar ușor ușor, dar aplauzele cresc.

Mulțumim, Smida.

foto și articol de Cristina Caloian si Denis Rusu


24 martie 2017
wsi-imageoptim-Joe-Lovano-1-1200x894.jpg

Să încerci să cuprinzi în câteva paragrafe activitatea unui muzician de talia saxofonistului Joe Lovano este de la bun început riscant, cu atât mai mult dacă ești direct implicat în ce înseamnă saxofonul în muzica de jazz. Mai dificil devine atunci când cel despre care vorbești acoperă prin cariera sa atât de multe zone ale de jazz-ului, așa ca Joe Lovano. Cu o discografie impresionantă atât ca lider dar și ca invitat, acesta se dezvăluie ca un maestru al asimetriilor, al ineditului și spontaneității. Departe de a folosi clișee uzitate în limbajul de circulație al jazzului, el te uimește prin libertatea ritmică și melodică a frazelor sale. În sunetul saxofonului său vibrează dimensiunea sa profund umană, cu o paletă uriașă de culori și emoții în sunet, un muzician a cărui personalitate de uimește prin autenticitate, un pictor în sunete.

Explorarea unor direcții noi poate fi auzită în proiecte ca ‘Us Five’, ‘Cross Currents’, ‘Rush Hour’ și multe altele. De-a lungul timpului Lovano aduce în muzica sa instrumente inedite de la saxofoane cu construcție specială (aulophone), alto-ul drept, taragot-ul, și multe instrumente de percuție. Lovano spune despre acestea “Sunt sunete vechi, din timpuri foarte îndepărtate, din Asia, Africa de Nord, Nigeria. Aceste sunete îți dau senzația de pământ, ca și cum ar veni din sufletul tău. Nu e doar o chestiune de tehnică. Când vibrezi cu tonalitățile acestor instrumente nu încerci să cânți un anumit gen de muzică, simți sufletul muzicii în cu totul alt fel.” 

Despre influența pe care acesta o are pentru tinerii muzicieni acesta spunea “Am realizat că am o relație foarte strânsă cu ei. E o scenă fascinantă în ziua de astăzi. Ca muzician, pentru mult timp ești parte din publicul cuiva. Și dintr-o dată, ei sunt în publicul tău. Am fost în publicul lui Joe Henderson mult timp, în publicul lui Dexter Gordon, George Coleman și Clifford Jordan. Odată când cântam la festivalul din Berkhausen în Germania, în public era Dexter Gordon. În acea seară cumva țineam sunetele mai lungi… M-am trezit în dimineața următoare, Dexter tocmai intra în lobby-ul hotelului și am stat de vorbă. Am avut niște emoții. Asta se întâmplă cu noi toți și li se întâmplă și celor tineri. Este un perpetuum. Așa se întâmplă cu lucrurile astea: în viața reală, în timp real.”

Pe 25 Martie, pe scena Sălii Radio, avem bucuria să îi vedem și auzim pe Joe Lovano – saxofon tenor; Lawrence Fields – pian; Peter Slavov – bass; Otis Brown – baterie; Evenimentul “JOE LOVANO – Master of Saxophone” face parte din seria de concerte Jazz Syndicate Live Sessions. 

de Cătălin Milea


19 martie 2017
wsi-imageoptim-Mircea-Tiberian-copy-1200x800.jpg

Într-o dimineaţă am dat în vechiul meu PC peste folderul intitulat „Chestii faine din lucrările de licenţă şi dizertaţie”. După cum o să vă puteţi da seama, acesta conţine perle pe care eu le-am împărţit pe categorii. Vă reproduc mai jos câteva dintre ele, garantând pentru autenticitatea citatelor.

Din categoria  Spre Comunism în zbor

„Muzica jazz reprezintă materializarea în expresie a spiritului unei epoci zbuciumate. Jazz-ul este descătuşarea omului de sub opresiunea convenţiilor societăţii şi saltul lui către lumina cunoaşterii, educaţiei şi experimentării lucrurilor care-i erau interzise înainte, doar pentru faptul că aparţinea unei anumite categorii sociale, religioase sau etnice.”

Din categoria Barca pe valuri

„Fiind un fenomen al New Orleans-ului şi statelor sudice americane ca şi muzica pe care o reprezintă, jazzul vocal este o abordare în stil instrumental a cântatului cu vocea, în cazul în care cântărețul poate egala performanţa instrumentală în abordarea stilistică a versurilor prin improvizaţie, sau în alt mod, prin intermediul tehnicii scat singing, adică utilizarea de silabe non-morfemice in imitarea sunetelor instrumentelor. “

Din categoria Tânăra gardă

„Un descendent briliant şi revoluţionar al artei este muzica cu toate ramurile şi genurile ei.”

Din categoria Studentul arab scrie

1. „Piesa este realizată de către Astaire pe puntea cețoasă de feribot de la New Jersey la Manhattan. Acesta este cântat la Ginger Rogers, care rămâne asculta tăcut pe tot parcursul. Nici o secvență de dans urmează, care era neobișnuit pentru numerele Astaire -Rogers.“

2 .  „Round Midnight , este un standard de jazz 1944 de pianistul Thelonious Monk. Acesta este standardul cel mai jazz-a înregistrat compus de un muzician de jazz.”

Din categoria Alea iacta est (în rom. Zarurile sunt aruncate sau Alea asta este)

„Body and Soul aparţine lui Johnny Green iar versurile sunt semnate de Edward Heyman, Robert Sour şi Frank Eyton. Această piesă este considerată ca fiind strămoşul baladelor de jazz, chintesenţa cântecului de dragoste şi o provocare pentru interpreţii la saxofon tenor al tuturor generaţiilor. Chiar şi în zilele noastre, această compoziţie din 1930 continuă să servească drept reper, ”piatră de temelie” al repertoriului standard de jazz.”

Din categoria Mă indignez, deci exist

„Body and Soul s-a bucurat de notorietate deşi Coleman Hawkins , care a avut cel mai dramatic impact în validarea compoziţilor de jazz, va fi întotdeauna asociat cu această piesă. El şi-a exprimat nedumerirea faţă de popularitatea piesei zicând că este interesant cum a devenit o piesă de jazz standard şi cum, până şi neştiutorii acestui gen este înnebunit după această piesă. Întreaga istorie a acestei piese se remarcă drept un neobişnuit standard de jazz clasic. Body and Soul a fost compusă de Johnny Green, un agent de schimb cu diplomă în studii economice, (obţinută la Harvard) cu o pasiune pentru pian mai aproape de interpreţi noi precum Zez Confrey decât pentru cei de jazz. Johnny Green a lucrat contra cronometru pentru actriţa britanică pe nume Gertude Lawrence, care nici măcar nu s-a obosit să înregistreze piesa pe care o comandase.”

Din categoria Eugen Ionescu

„Fiecare verset este urmat de linie nu, nu, ei nu pot lua asta de la mine*. Sensul de bază al piesei este că, chiar dacă o parte iubitorii de, deși separați fizic amintirile nu pot fi obligați de la ei. Astfel, acesta este un cântec de bucurie mixte și tristețe. Versetul face referire la piesa  piesa este încheiat* (dar Melody persistă pe*) de Irving Berlin: Romantism nostru nu se va încheia într-o notă tristă, chiar dacă de mâine ai plecat. Piesa este încheiat, dar ca compozitorul a scris, melodia persista pe*. Ei te pot lua de la mine*, voi dor de mângâiere dvs. pasionat*, dar, deși te lua de la mine voi poseda încă*…

Din categoria Confuzius

„Muzica se referă la vibraţie în primul rând, apoi orice aranjament de sunete generate în mod deliberat sau nu. Definiţia muzicii în sens precis este un subiect controversat, dar de obicei este vorba despre sunete organizate, de natură temporală, asociate cu un anume grad de ritm, melodie şi armonie, care impresionează analizatorul auditiv al fiinţelor datorită substratului afectiv-emoţional.”

Folderul mai conţine şi alte categorii cum ar fi: „Pe apa Sâmbetei”, „De profundis”, „The rest is silence”, dar deocamdată mă opresc aici.

***

Puţin înainte de sfârşitul sau prematur, Gustav Mahler a fost invitat să viziteze o instituţie de învăţământ muzical din Viena unde profesor era prietenul şi colegul său mai tânăr Arnold Schönberg. La încheierea vizitei Mahler îi reproşează creatorului dodecafoniei: „Dragă Schönberg sînt foarte dezamăgit. Studenţii tăi nu l-au citit încă pe Dostoievski.”

Ce timpuri…

 

de Mircea Tiberian

 


16 martie 2017
wsi-imageoptim-Marylin-Mazur.jpg

Percuționista, baterista și compozitoarea daneză Marilyn Mazur a devenit o figură emblematică a jazului contemporan încă de la început de carieră. În anii 80 cânta cu Miles Davis, Wayne Shorter și Gil Evans, pentru a se alătura mai târziu grupului condus de Jan Garbarek, participând la cele mai semnificative proiecte ale saxofonistului. Cu o uluitoare putere de adaptare și un profund simț al emulației, Mazur transforma fiecare performanță într-un show de energie, muzicalitate și grație. În prezent, muziciana face turnee cu trupele proprii, Spirit Cave, Celestia Circle sau Marilyn Mazur Group. Cel mai recent proiect Shamania a fost lansat vara aceasta.

Îți amintești de momentul în care ai devenit conștientă că pe lume există muzică?

M.M.: Când privesc înapoi am sentimentul că am fost mereu conștientă de existența muzicii, dar acum firește că e ușor să mi se pară așa. Până la vârsta de șase ani am trăit în New York și îmi amintesc că participam la activități muzicale încă de la trei ani. Mama mea avea o carte cu sunete de percuție și îmi povestea că eram fascinată de ele și voiam să le aud încontinuu, deși am început să practic percuția de-abia la 19 ani. Ce-mi amintesc cu exactitate este că pe la 7 sau 8 ani, în Danemarca, aveam deja un pickup și obișnuiam să mă retrag în lumea mea magică să ascult Le Sacre du Printemps. În fantezia mea aveam o profesoară de dans, care mă învăța pașii. Arăta că o profesoară de modă veche și îi dădusem chiar și un nume: doamna Misticolum. Aș numi asta prima mea experiență muzicală…

Nu este un lucru obișnuit ca o femeie să devină fascinată de percuție. Cum s-a întâmplat?

A fost mai degrabă un proces treptat decât o revelație. În primii ani am luat lecții de pian și balet. Apoi am început să scriu povestiri, poeme și să înventez proprii mei pași de dans. Existau multe posibilități de auto-exprimare dar încă nu știam pe care am s-o aleg. Pe la 15 ani am intrat la o școală de muzică, dar am părăsit-o repede, pentru că aveam impresia că-mi limitează imaginația. La scurt timp după aceea m-am alăturat unei trupe de dans din Copenhaga. Nu cântam la tobe la vremea aceea, dar odată, la un Festival din Austria, cineva a spus că după felul în care mă mișc, ar trebui să fiu tobara trupei. La vremea aceea cântam la pian cu grupul OM și m-au pus în program cu un număr solo, unde aveam voie să-mi interpretez compozițiile și să cânt câteva piese cu vocea. Îmi amintesc că spectatorii s-au adunat în jurul pianului, ca să audă mai bine. Deci, prima mea performanță nu a fost la tobe, ci la pian. După aceea m-am apucat serios de pian clasic, pentru că mi-am dat seama că, la urma urmelor, aveam nevoie de educație muzicală. La vremea aceea nu puteai studia jazz în Danemarca, dar pentru că eram foarte ritmică la pian, am luat și niște lecții de percuție clasică. Atunci s-a produs impactul. Mi-a plăcut atât de mult încât nu am mai vrut să fac nimic altceva.

Ce era atât de diferit?

Deși aveam deja primul meu grup ca pianistă, cântatul la tobe îmi oferea un nou gen de libertate. Nu trebuia să mă supun regulilor și acordurilor pe care le urmează un pianist, puteam să-mi urmez urechea și să cânt cum îmi place. Îmi dădea senzația că pot să fac ce vreau eu. Iar la vremea aceea nici o femeie nu cânta la tobe, mai ales în lumea jazzului. Așa că în anii care au urmat am trecut de la pian la tobe. Firește că încă folosesc pianul, mai ales atunci când compun.  

La vremea când ai început să studiezi muzică la conservatorul din Copenhaga, erai deja activă ca lider de trupă și compozitoare. Ce fel de impact a avut studiul instituționalizat asupra muzicalității tale native?

A fost bine să o parcurg, pentru că a făcut un pic de ordine în lumea mea muzicală. Am învățat o serie de lucruri teoretice despre aranjamente și dirijat, dar pentru mine acestea au fost mereu două lumi diferite. Una avea de a face cu corectitudinea lumii clasice, iar cealaltă cu lumea mea secretă, acea lume magică de pe vremea când scriam povestiri și poeme, o lume pe care nu voiam s-o împart cu nimeni. Chiar și atunci când am început să învăț să fac anumite lucruri „corect”, am continuat să-mi urmez propria simțire… ceea ce se întâmplă și azi. Cu alte cuvinte, educația clasică e folositoare, dar mă bucur că nu am urmat-o. Am luat doar câteva ore de tobe și probabil că aceasta este cauza pentru care și azi fac anumite lucruri într-un mod mai complicat. De fapt n-am fost niciodată prea bună la exersat și de aceea mai există probleme. Cânt după cum simt și sunt mulțumită așa.

Cum ai descoperit jazzul?

Tatăl meu cânta la vioară clasică și avea și câteva discuri de jazz acasă, Ray Charles, Ella Fitzgerald, lucruri de genul ăsta. Le ascultam și eu, dar nu m-au fascinat, pentru că la vremea aceea ascultam tot felul de muzică, începând cu Beatles și terminând cu muzica clasică. Primul impact puternic cu jazzul s-a produs atunci când un prieten de-al meu m-a instalat la el acasă într-o cameră întunecată cu căștile pe ureche și mi-a dat să ascult Bitches Brew. La vremea aceea nu am știut ce aud, dar am avut o experiență foarte puternică, asemănătoare cu visul sau transa. La sfârșit, când am văzut coperta, pe ea erau chiar imaginile pe care le visasem. Văzusem un ocean, cu oameni albi și negri într-o atmosferă magică. Într-un fel, jazzul pe care-l auzisem înainte de asta nu m-a prea interesat. Bitches Brew a marcat un început, pentru că de atunci muzica a devenit pentru mine un mijloc magic de comunicare. 

Îți amintești prima ta performanță ca și percuționistă de jazz? Ai fost emoționată?

Nu am fost prea emotionată, pentru că nu eram prea conștientă de greșelile mele. Eram începătoare. Cântam free jazz într-un bar, într-un trio cu bas și saxofon, iar eu eram la tobe. Mai târziu, cand am auzit înregistrarea, m-a cam deprimat, pentru că suna îngrozitor, dar știu că gig-ul mi-a plăcut foarte mult. Mi se mai întâmplă și azi (râde), dar din fericire, de multe ori ai impresia că nu se întâmplă mare lucru și când auzi înregistrarea vezi că a fost, de fapt, grozav. 

Cum ai fost recepționată ca și femeie în lumea jazzului?

La început cred că muzicienii de jazz nu m-au prea luat în serios. Mi-am urmat instinctul și mi-am făcut treaba mai departe. A funcționat. Am cântat multă muzică împrovizată până am realizat că nu asta era ce doream să fac. Încă îmi place muzica improvizată și am ales tobele pentru că-mi place groove-ul, dar îmi place ca muzica să mă ducă undeva. Așa că încet-încet m-am apucat să cânt o muzică mai structurată. Și exact atunci muzicienii au început să-mi dea atenție. 

Ai maeștri?

Nu direct. După cum spuneam, îl admir pe Stravinsky, iar Miles Davis este maestrul tuturor, pentru că într-un fel el se află chiar în centrul muzicii, dar nu am un model în ceea ce privește instrumentul. Când eram mai tânără, l-am ascultat destul de mult pe Nana Vasconcelos, dar nu m-a inspirat tot ce făcea.  Mă inspiră mult natura și lucrurile care nu au în mod necesar de a face direct cu muzica. Mă inspiră variația de energii, echilibrul rezultat din aceasta și armonia emanate de liniște, variația culorilor. Am nevoie de aceste schimbări în muzică.

Miles Davis, Jan Garbarek, Nils Petter Molvaer, trei stiluri, trei epoci, trei lumi diferite. Care este relația ta muzicală cu ei? Ce-i distinge din perspectiva ta?

Din punct de vedere muzical, trăsătura lor comună este puterea de a exista în muzică, de a avea o expresie muzicală și de a-și centra prioectele în jurul acestei prezențe, astfel încât muzicienii care cântă cu ei devin o parte a viziunii lor muzicale. Mai ales Miles, care a schimbat complet direcția muzicii. Jan Garbarek și-a creat de asemenea lumea sa proprie. Pe Nils Petter Molvaer îl știu de când era foarte tânăr și cânta cu Masqualero, iar după aceea s-a alăturat grupului meu, Future Song, așa că, firește, am o altă perspectivă în ce-l privește. Într-un fel am crescut împreună, ca să zic așa, și am tot cântat unul în grupurile celuilalt. Jan Garbarek a avut un impact mai puternic asupra mea din cauză lirismului și a pronunțatei coloraturi scandinave. 

Ai vrea să-mi spui cum a fost cu Miles?

Sigur. Pe Miles l-am întâlnit pentru prima dată la Copenhaga. Tocmai i se decerna un premiu și urma să cânte cu orchestra radio a Danemarcei, așa că l-au rugat pe Palle Mikkelborg să scrie piesa „Aura”, cu ocazia aceasta. Palle a invitat câțiva muzicieni, printre care mă aflam și eu. După show cineva a spus că lui Miles i-a plăcut cum am cântat și că dorește să mă salute. Mi-am adunat intrumentele și m-am prezentat la el. Nu cred că am fost foarte emoționată. La vremea aceea nu știam că o să cânt cu el (râde).

După aceea, pentru că lui Miles i-a plăcut foarte mult show-ul, ne-am dus la un studio să înregistrăm piesele. Atunci am ajuns să lucrez într-adevăr cu el. John Mclaughlin care era invitat ca solist, urma să înregistreze separat câteva piese, dar noi vroiam să cânte cu noi. Așa că cineva a spus că, pentru că nu-mi era frică de Miles, ar trebui să-i spun eu asta. Sigur că mi-a fost frică, dar am zis, OK, îi spun. M-am dus la Miles și i-am spus că noi vrem să cântăm cu John. Bineînțeles că asta nu s-a întâmplat, dar Miles m-a ținut minte.

După câtva timp, Miles a cântat la Festivalul de jazz de la Molde. Eu ședeam pe jos în fața scenei când m-a văzut, m-a strigat, „Marilyn, hai să cânți cu noi!” Nu m-am dus imediat, dar după pauză m-a chemat din nou, așa că am sărit pe scenă și am început să cânt.  Pe Miles nu-l refuzi de două ori (râde). După aceea i-am auzit pe unii spunând că Miles mă caută, dar am crezut că mă tachinează. Dar, într-adevăr, după câteva zile am primit un telefon, faimosul apel telefonic de la Miles, în care m-a întrebat dacă aș putea să vin la New York miercuri. Asta se petrecea duminică. Firește ca am zis imediat da. Mi-am făcut bagajele și am plecat la New York.

Când am ajuns acolo, am intrat direct în repetiție și îmi amintesc că mă întrebam dacă asta era ceea ce voiam cu adevărat, pentru că mă simțeam foarte obosită. Dar după ce am făcut o baie, totul a fost ca în vis. Miles mi-a spus de la bun început că dacă voiam, puteam să dansez pe scenă, ceea ce bineînțeles că am și făcut (râde). Era unul dintre primele contacte cu muzicienii americani, iar ei nu erau prea siguri ce are fata asta ciudată din Europa de a face cu toată treaba, dar cunoscându-l pe Miles și felul în care el obișnuia să încurajeze muzicienii tineri, ne-am înțeles foarte bine. Acum, când mă uit la înregistrări, văd cât de diferită eram de ei. Se vedea de la o poștă că nu eram „de–a lor”. Asta a mai durat o vreme.  În lunile care au urmat m-am străduit și am învățat mult. Așa am avut șansa să cânt cu acești grei ai groove-ului. Între timp, trupa devenise foarte numeroasă și câteva concerte au fost anulate. La un moment dat, Miles a trebuit s-o reducă, așa că m-a trimis acasă. Un an mai târziu m-a chemat înapoi ca singurul percuționist din trupă. De data asta ne-am găsit muzical și a fost o reală plăcere să cânt cu trupa. Cu toate astea, după un timp am simțit că e vremea să mă întorc acasă, așa că l-am părăsit pe Miles și m-am întors în Europa. Voiam să merg înainte cu propria mea muzică și aveam senzația că dacă mai așteptam mult, s-ar fi putut să n-o mai fac. 

Ce s-a întâmplat după aceea?

Am creat grupul Future Song. I-am invitat pe toți muzicienii care-mi plăceau să mi se alăture și am compus muzica sub forma a șapte vise, câte unul pentru fiecare muzician.  Apoi am făcut un turneu lung. La începutul anilor 90 când l-am născut pe fiul meu și tocmai mă hotărâsem să stau acasă, am primit un telefon de la Jan Garbarek care m-a întrebat dacă vreau să intru în trupa lui.  Când ești o persoană curioasă ca mine, e greu să spui nu. Îmi plăcea muzica lui foarte mult și ca și scandinavă, aveam o relație direct cu naturalețea și cu lirismul pe care ea le emana. Cu alte cuvinte, mă simțeam acasă în muzica lui. Jan a aranjat să pot călători cu fiul meu, așa că am zis da pe loc. A fost o perioadă minunată și Jan a devenit prioritatea mea majoră. Am cântat împreună pănâ acum 10 ani, când m-am hotărât din nou să-mi văd de drumul meu. Atunci am creat grupul Percussion Paradise.  Acum, ca să  revin la întrebarea ta despre maeștri, cred că muzica mea este o mixture între Miles și Jan, deși într-un fel, sunt mai haotică decât oricare dintre ei, pentru că-mi place foarte mult variația și schimbarea de atmosferă.

Care consideri că este principala caracteristică a jazzului nordic?

Respirația, aerul, visarea. În Scandinavia există un puternic sentiment de colectivitate, cântăm cu toții la același nivel și comunicăm când facem muzică. Muzica are mult de a face cu natura care ne înconjoară. Danemarca este puțin diferită de Norvegia, este mai continental și nici natura nu este așa de spectaculoasă. Calitatea individuală a muzicii norvegiene are o legătură profundă cu natura de acolo. Ei au munții care-i separă și iernile lungi în care pot sta în casă și pot visa. Acea formă de visare se reflectă în muzică.

Felul în care cânți tu este pentru mine, cumva, jucăuș; un balans suspendat, generat de impactul separat al mâinilor pe instrument, care potențează imens dinamica. Tu te percepi ca jucăușă?

Absolut! Percuția este un instrument jucăuș și interactiunea cu ceilalți muzicieni este și ea un act al jocului. Ca și întregul schimb de idei și stări care au loc; chiar și schimbul de vibrații cu publicul. Totul face parte din muzică.

Experimentezi mult cu instrumentul. Ai avut vreodată senzația că ai „inventat” un anume sunet?

Nu m-am gândit niciodată că aș fi inventat un sunet, ci mai degrabă că am combinat sunetele într-un mod nou. Cu siguranță că am făcut acolo ceva. Când crești cu muzica, ceea ce-ți însușești iese la suprafață într-un fel, mai târziu. Ceea ce consider că face parte din muzica mea este jocul cu gonguri și clopote. Desigur că Jan Christiansen a folosit clopote, dar în cazul meu a fost important să folosesc și tonuri, nu numai bătăi. 

Care este componenta principală a muzicii de improvizație? Cât de importante sunt aici spontaneitatea și intuiția?

Depinde foarte mult de grupul cu care cânt. De exemplu cu Jan Garbarek, grupul era foarte foarte clar așezat, deci știam exact ce și când aveam de cântat. În general am un set de sunete fixe și tot restul se schimbă. Dacă cânt un solo, prefer să nu știu ce voi cânta. În muzica de improvizație este foarte important ce primești de la oamenii cu care cânți, dar partea de mister și magia aparțin de asemenea plăcerii de a cânta, și tocmai de aceea există lucuri pe care prefer să nu le știu. 

Îți amintești cum ai scris prima compoziție, aspectul ritmic a fost decisiv?

Am început să compun când aveam 12 ani. Obișnuiam să mă plimb în jurul lacului sau prin pădure și să cânt pentru mine și apoi să mă întorc acasă, să-l cânt melodia la pian și apoi s-o pun pe hârtie. De obicei, compun la pian, dar nu întotdeauna. Elementul ritmic nu este singurul aspect important. Câteodată creez un ritm la tobe și melodia vine pe urmă, dar foarte rar încep prin a scrie muzica. 

De-a lungul anilor, ai format multe grupuri: Future Song, Percussion Paradise, Celestial Circle, Marilyn Mazur Group, Shamania. De ce așa de multe, care este principiul de coeziune?

Într-un fel ar fi minunat să am doar un singur grup, ar fi atât de ușor. Muzicienii au proiectele lor și la un moment dat se dezvoltă multiple constelații, astfel încât atunci când o trupă nu poate cânta, sunt altele disponibile. În felul acesta este și mai ușor să participi mai des la festivaluri. 

Ce planuri ai?

Actualmente fac turnee cu Marilyn Mazur Group și cu trupa mea cea nouă, Shamania, formată din 12 femei, un fel de continuare a proiectului Percussion Paradise, și continui să visez că voi face un spectacol de dans. Îmi imaginez o schelă în jurul scenei, cu percuția pe ea și cu dansatorii în mijloc. Am deja mult material pregătit, pentru că am vrut să dezvolt proiectul cand am împlinit 60 de ani, dar n-am reușit. Poate când împlinesc 65 (râde).

Interviu realizat de Adriana Cârcu