ARTICOLE /

18 octombrie 2017
wsi-imageoptim-22643008_1833668539994274_2083316683_o-1200x800.jpg

A venit toamna cu animații de Anim’est. Cu scurtmetraje în nouă calupuri în care muzica a ținut armonios pasul cu fluiditatea cadrelor. La lungmetraje chiar din animația de debut, mult așteptatul Loving Vincent. Dacă notele tehnice ale co-producției britanico-poloneze vorbesc de la sine (125 de artiști și 65.000 de cadre pictate manual), notele muzicale sunt probabil mai puțin auzite: muzica îi aparține lui Clint Mansell, același care a semnat muzica pentru mai celebrele Requiem for a dream, Black Swan sau The Fountain.

În tandem cu seria de animații din deschiderea Creepy Animation Night (create prin tradiționalul workshop anual de la CINETIC) am ascultat pentru prima oară DIOSA, un proiect de Simona Strungaru, compozitoare, orchestratoare și dirijoare. Concertul a reunit elemente de muzică clasică cu elemente de muzică electronică.

I-am văzut pe Gabriela Petecilă (flaut), Bogdan Gugu (clarinet), Iulian Nitică(contrafagot), Sebastian Burneci (trompetă), Cristian Lăbus (trombon bas) și Natalia Pancec (vioară) urmărind animațiile cu acorduri experimentale într-un setting futurist.

Dintre scurtmetrajele cu tentă pronunțat muzicală notăm și Perfect world, scurtmetrajul care a câștigat la secțiunea music video. Într-o lume de zahăr, chiar și cele mai mari greutăți se fărâmițează într-o îmbrățișare. Viziunea idealistă este minunat animată pe melodia cu același nume produsă de britanică Katie Melua. Pian și voce într-o stare idealistă, grațioasă și caldă. Povestea fiu-mamă, rătăcind prin pădurea înfricoșătoare și totuși reușind de fiecare dată să surprindă cele mai fericite finaluri.

[You’re precious I can’t stand seeing you cry … You don’t belong in this rough life, you should have a perfect world]

Am ascultat și Missing Key (Romane André, Franța), povestea unui tânăr pianist care își înfruntă tracul pentru a da frâu liber inspiraţiei apoi am rămas în zona de blues cu Bluenote (Quentin Collet, Amadine Pagnon). Scurtmetrajul cântă în ritmuri de blues povestea unui sclav care fuge către libertate de pe plantaţiile de bumbac din Louisiana.

Revelația nostră și totodată alegerea juriului la cel mai bun scurtmetraj românesc este splendidul Splendida moarte accident. Scurtmetrajul construiește muzical pe mai multe planuri, nu doar pe muzica lui Vlaicu Golcea (sound design de către Tudor Petre în colaborare cu Sebastian Zsemlye) dar și prin vocile și tehnicile (digital și animație 3D) alese, pentru o fluiditate aparte. Splendida… este o sinestezie de la primul desen până la ultimul, cum altfel într-un gen atât de liber cum a fost dada? Povestea plecată dintr-un anticariat bucureștean prinde iz de Balcic în care scrisorile celor două vremuri sunt cusute cu replici și voci diafane dintr-un tren în care privitorul călătorește fără voia lui, aproape. O transcendere vizuală și senzorială. Că povestea e cusută cu ață albă sau altă culoare nu se știe, finalul e deschis, ca orice accident.

articol de Cristina Caloian


4 septembrie 2017
wsi-imageoptim-DSC_0529-1200x795.jpg

Plecăm sâmbătă din Cluj cu dor de jazz și de munte, deși n-am ajuns niciodată la festival. A început de vineri Smida. Drumul șerpuiește frumos prin Apuseni, suntem de-ai casei într-o clipită: la barul de vinuri seară scade sec, și spiritele cresc. Ne lăsăm învăluiți de acorduri fluide de ambiental jazz de la Trompetre, pe valuri de chitară, trompetă și percuție. Muzica vine ca o invitație, parcă ruptă sunet cu sunet din munții din jur. Unde suntem, de fapt? O amorțire ne alintă, înainte de Marele Frig. Compensăm cu gustări calde smidiene cu aroma inconfundabilă de gălbiori.

Între timp Sickpicnic (Ungaria) termină probele de sunet și urcă pe scenă. Începe un jazz energic, de la primele sunete. La clape cel mai nou membru, Márk Csernovszky, 17 ani, s-a alăturat trupei chiar în seara concertului. E o seară experimentală la Smida, cum altfel? Dar exclusivitățile abia acum urcă pe scenă. Pentru prima oară în România: Gogo Penguin. La un an după ce urcaseră la mai celebrul Montreaux.  Trio-ul de pian (Chris Illingworth), tobe (Rob Turner) și bas (Nick Blacka) încheie seara pe note dulci de jazz, trip-hop, muzică electronică, rock și muzică clasică. Parcă cerul n-a mai părut de mult atât de înstelat încă de la primele note.

Duminică dimineața ne trezim din nou la 20 și ceva de grade, avem clasă de Yoga dis-de-dimineață, apoi “Citire” cu Marius Chivu. Pe cărările satului un grup de ghizi din Cluj se joacă de-a treasure hunt-ul, cu indicii din muzică și munte.  Ne pregătim de new jazz-ul de duminică cu un jam session văzut din “Bibliotecă”. De oriunde din sat, muzica se aude chrystal clear, chiar și primele probe dinainte de Eric Vloeimans. Trompetistul se detașează de performance și chiar are numeroase momente contemplative la adresa interpretării trupei lor.

Urmează Bugge Wesseltoft’s sau New Conception of Jazz, obiectul lor de activitate. Bugge Wesseltoft dictează de la pian o retrospectivă 2017 a genului, tinerii nordici bat după dictare la clape, saxofon, chitară, percuție și tobe. La voce un meta-limbaj anticonsumerist este atașat muzicii. Temperatura scade iar ușor ușor, dar aplauzele cresc.

Mulțumim, Smida.

foto și articol de Cristina Caloian si Denis Rusu


21 aprilie 2017
wsi-imageoptim-detrimis-1200x1088.jpg
După trei ani și trei zile, grupul Sebastian Spanache Trio va lansa la data de 23 aprilie, cel de-al treilea material de studio din carieră, intitulat ‘The Furnace’.  Albumul va fi unul conceptual, din nou și va conține 5 piese, compoziții proprii, piese care au fost compuse special pentru acest album, fiind conceput ca o suită în cinci părți, legate într-o poveste muzicală de la început la sfârșit. Piesele au fost deja prezentate publicului, ca un preview al noului album, pe scena de la Gărâna Jazz Festival în 2016 și pe scena ARCUB București, la începutul lui 2017.
The Furnace este înregistrat în Timișoara cu Uțu Pascu (Blazzaj) și masterizat de Alin Luculescu, Asociația Culturală NABU oferind sprijinul necesar pentru producția acestui disc. Cel de-al treilea album SS3 urmează să apară atât în varianta digitală, urmând să se poată asculta/cumpăra/downloada în format la alegere de pe bandcampul trupei (https://sebastianspanachetrio.bandcamp.com/), cât și achiziționarea în variantă fizică, sub forma clasicului CD digipack. Cd-urile fizice vor putea fi achiziționate și în cadrul concertelor de lansare, urmând ca mai apoi, să apară și în magazinele de specialitate.  În curând, pe pagina de facebook a trio-ului  se va anunța și un pre-sale al acestui album, care va dura până la data de 22aprilie inclusiv.
În perioada imediat următoare, SS3 va susține o serie de concerte prin țară, unde vor promova proaspătul lansat material, agenda turneului urmând a fi anunțată în curând. Odată cu anunțul acestei lansări, astăzi se lansează și noul site, oferind mai multe informații despre The Furnace și Sebastian Spanache Triowww.sebastianspanachetrio.com .
În iarna anului 2011, avea loc primul concert oficial Sebastian Spanache Trio, în data de 17 decembrie, în   sala de spectacole a Colegiului Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara. De atunci au trecut cinci ani plini de evenimente pentru trio-ul timișorean. Lansări de albume sau DVD, mulți kilometri parcurși, peste 80 de concerte, premii câștigate și multe altele. Ce înseamnă aceşti cinci ani, foarte pe scurt? Aproximativ 40.000 km parcurși (circumferința pământului la ecuator), 85 de concerte, două albume și un DVD.  Sebastian Spanache și Radu Pieloiu sunt premianții premiilor Timișoara Jazz Awards, oferite în cadrul Timișoara Jazz Festival, eveniment organizat de Fundația Culturală Jazz Banat, primind trofeul pentru ‘Pianistul Anului’, respectiv ‘Bateristul Anului’, anul 2016. Cei trei muzicieni doresc să mulțumească Asociației Culturale Nabu, Consiliului Județean Timiș, Made in TM și Filarmonicii ‘Banatul’ Timișoara pentru sprijinul acordat.
 
SS3 înseamnă Sebastian Spanache –pian, Csaba Santa – contrabas, chitară bass, Radu Pieloiu – tobe.
    
Pentru mai multe detalii despre activitatea trioului până în prezent,  vizitați site-ul oficial, sau pagina de facebook:

2 aprilie 2017
wsi-imageoptim-Shai-Maestro.jpg

I’ve met Shai Maestro right after soundcheck, at LantarenVenster Rotterdam, where he was performing later that night together with his trio – Jorge Roeder on double bass, and Ziv Ravitz on drums. The concert was organised by Jazz International Rotterdam. After we made ourselves comfortable in the concert hall, the sound engineer started playing some old jazz records, and so, we started the conversation with a warm welcome to the Netherlands:

S.M. I love it! It’s very welcoming, always, and very…exciting (laughs)! The audience here is wonderful, for us at least. I feel they are reacting to things that I see as the deeper things in our music. They react with the things that resonate with us, so, I’m happy, that makes us play better.

R. What can you tell me about your project, the Shai Maestro Trio?

S.M. Where do I start? (we laugh). We are all from Brooklyn, New York – originally, I am from Israel – and we’ve been together for three years now. It all began with a session in Brooklyn, that Jorge (the bass player) organised for us. I think that particular connection that we felt then at the session is what stayed present until now. We started as a collective – we went into the studio, each one contributed like 200 dollars, and we started recording. Then we talked about the fact that someone had to take this trio under his wing, and so, it became my trio. It all happened by chance! After that, we had the privilege of touring quite intensely for the past few years. The band has gone through a significant change, musically. We started with more arranged music, and gradually, as we played, I feel that the trust between the three of us has improved and became really strong musically, and on the human level. That sensation of trust is what allows you, or me, us, to let go and not prepare things that much – to really be more open to the moment. Especially in the last two, or three tours, it became really extreme for us, because we kind of let go of what we think music should be, and we started questioning everything. If the arrangement is this (and he knocks the armchair), we say, but why? On stage maybe is not like that! So we start messing with it, and sometimes we do not play the arrangement after all.

R. So, everything is open to the moment?

S.M. It’s very open, but grounded, based on a language that we created. Not like a crazy language that no one understands, but just our way of communicating with each other. The fact that this language is there, then even when we open up things is not complete chaos, even when it’s, or if it’s chaos, it’s not chaos – if that makes sense! The exploration of the unknown is endless you know…

R. What can you tell me about the musical influences that can be found in your compositions?

S.M. I think everything that I’ve heard in my life is inside my music. I grew up in Israel, but in our house you could listen to classical music, flamenco, and many, many different kinds of music. So, I guess everything went into my musical DNA. What I try to do now, is to not be able to categorise the music, say, this is classical music, or this is that. I don’t want that! I want stuff to come out naturally. So, you know, music has its way of telling you what it needs. Everything is inside!

R. I know you studied both jazz and classical, at the same time. How did that work out for you?

 S.M. It can be very challenging! If you look at being a classical piano player, that means a lot – hours of practicing, learning the repertoire which is huge, getting your technique to be as it should. Even though I didn’t go that road, I still play classical music.

R. Do you feel that both classical and jazz have equal influences on your music?

S.M. It’s definitely there! I listen and I play a lot of classical music, I don’t know in which percentage, but it’s definitely there among other things. Cuban music is a huge influence on me, flamenco… I even had a rock band (he laughs), so that’s there also. I played saxophone in a techno group when I was twelve (laughs). Everything is inside!

R. Creating a link to your literature studies, how does it relate to your music?

S.M. I really see everything as part of everything! Literature is art – people creating beauty with words. If you read Dostoyevsky, there’s a beautiful composition… In music, it’s about telling a story. It all connects to who we are as human beings, and our natural development, the way we see the world, and we experience challenges… It’s like literature! These are big words but, if you zoom out, even if it might sound like a cliché, everything is everything!

R. Talking about composition, do you have a certain ritual?

S.M. Lately, I’ve been trying not to try! (he laughs). What I want right now is for things to come natural. I started trusting myself more, that I have music in me which will come out. Whenever it’s ready, it will come out. Usually that happens when I’m tired, because the filters are kind of down as you are in this „Twilight Zone”. Just yesterday night I wrote something! The compositions right now are shorter, and less detailed than before, and a lot of it has to do with my trust in them (band members), their trust in me, and my curiosity to see, wow, what are they going to do with it?! Instead of telling them, you are going to play this here, and this here, I just say, here are 8 bars, let’s just play! As a journey, it’s more human than musical.

R. When you think of a composition, what is the approach?

S.M. The concept is pretty simple: if you’re able to play the song on guitar and sing the melody, like around the fire, and it works, then the song will work. But if it doesn’t work like this, if you arrange it, add violins, and a choir, and add all these layers – it’s just cosmetics. That’s not going to work! You have to go back to the origin of things – guitar, voice, etc. So, that obviously is made up most of the times from melody – a nice melody before harmony, but simple, the bear essential. Music doesn’t lie! That’s the biggest gift of music for me – it’s a mirror which tells you that didn’t come from the right place. Also relevant when the music that comes out is very cerebral. It’s pretty cruel in that sense, as it tells you, no, you have to do it the right way (laughs)!

R. How important is it for you as a musician to listen to yourself?

S.M. In many ways it is very important, because you can learn about what you’re doing wrong. I would say the most important one in my opinion is to learn to accept yourself. That’s the thing I’m discovering about music now, that it can contain beauty… Of course we are all trying to create beautiful stuff, but, if you take a different road and bring a picture of you, of your beautiful sides, and your ugly sides: if you’re angry, it’s ok – the music can take it; if you hate someone – the music can take it; if you love someone – the music can take it… Music creates this interior bubbling thing, and you just have to get it out! You’re not worrying about aesthetics, you just want to shout your guts out! That’s the beautiful thing of music. If I feel like hitting the piano with my elbows, or punch it – it’s legitimate, who says I can’t? That’s why I love this music, improvisation, trying to express more real things!

R. Talking about real things, what do you think of music nowadays? I have the feeling that it tends to become a bit shallow… Some forced compositions, new works brought in only for market exposure…

S.M. Yes, it becomes mechanical! It’s a hard thing to express something deep, but if you get into the right mindset, the connection with Earth, the way you are in the world, your role…then sources are everywhere. But, I feel people don’t go there, because you know the world, especially in the Western societies, things tend to go so fast – you have your Iphone, Ipad, Facebook, and e-mail…

R. Then we come back to the shallowness of things – it can reflect so much in music!

S.M. Definitely, I agree! But then, there are people who do it, who live a great life, who are as fortunate as we are and manage to express something that is deep… You don’t need the wars to create it! I think it’s the wrong way of looking at it. If you are in a situation like this, it does create a lot of emotions that can be expressed into music, but, there is also enough between your relationship with your mom, and your relationship with… (we laugh). There’s enough to write about! You know what I mean?!

R. Talking about emotions, and battles, what can you tell me about the name of your album, “Road to Ithaca”?

S.M. It comes from Homer’s Odyssey: there was Odysseus who lived in Ithaca, and got „deported” by the gods, or kicked out (laughs). After many battles, it took Ulysses ten years to return to Ithaca. When he eventually returned, his wife did not recognise him at first. It was only after a bow shooting competition in which no one else but Ulysses could shut his old bow. That would be the frame story, but, there is a Greek poet, Constantine Cavafy, who wrote this poem for Odysseus telling that what’s important is the journey, and not Ithaca. I got this poem as a gift from my dad, a day before I left for my first tour. I was nineteen years old, very excited, and scared… and then this great man just gave me this piece of paper that kind of changed my life by telling me, you know, everything’s cool, don’t worry! It’s about the journey, so don’t forget to enjoy it also, to inhale, and embrace everything that you experience.

If you zoom into music for example, wanting something is an obstacle, because you’re too busy wanting to get somewhere, like wanting the drummer to play more behind so the solo will explode, and everyone would clap. If you start wanting that, then you’re not into the moment and what’s happening now – and what’s happening now is a lot!!! Man, we’re sitting here, we’re playing music that we like, people are listening! It’s crazy! And it’s easy to forget – you do a tour of thirty concerts, and then you’re like, oh, another gig tonight, yeah, I want to go home! What do you mean, you want to go home?! It’s amazing, it’s freaking incredible! So, the fact that I called the album Ithaca keeps reminding me of this, time after time. I see the name, people ask me about it, and every time I see it from a different angle, and I get deeper, and deeper into the meaning behind it. So, it was a gift for myself in a way (he smiles), to be surrounded by this name all the time.

R. Ulysses had so many battles during his travel. Do you relate to that? Who is your Poseidon, and your Cyclops?

S.M.  Yes, exactly! That is what he says in the poem, wish for your journey to be a long one, to meet angry Poseidon, the Cyclops, and the sirens, because that’s your story! I really see the equivalent in life – you’re struggling, you battle with things, and each one of us is carrying a huge bag of stones. But, once you learn to dance with it, then it creates beauty, and sparks.

R. What were your biggest battles in music?

S.M. …to accept myself! It comes out of music, to the personal level. But, I think that is among one of the things that all of us share in common. It is really hard for us to look really, really deep inside and say, I love it, I’m good! Not in an arrogant sense, but like, I’m good, and you’re good, you’re great, and he’s great… Maybe it’s a little naive, but, I think everyone is born that way, with his beauty, and then the circumstances of life put people off their track. I think deep inside we’re just learning how to say, I deserve to play my music! It’s hard! The natural tendency is to say, no, I don’t deserve anything, I’m not good, I’m copying this guy, or my technique is not there, or my solos suck, and the songs that I write are… No, it’s great! Everyone has something that no one else in the world has. Your gift to the world is unique, is amazing! So learning how to see that on myself was really, really hard, and I’m still working on it! But it’s getting better, and it just allows the flow, it allows this entire circle that goes on in my life – touring, composing, thinking of new ideas, meeting friends, staying open, creating friendships… It’s allowing that, and not stopping it anymore, as it used to stop it before. So, that’s my biggest challenge! Great question!

R. That is something all of us should work on…

Talking about battles in music, there is quite some competition out there. Does the pressure coming from other musicians influences you in any way?

S.M. Funny enough, I feel that in Europe is better in a way, not the competition, but just the effect it has on me, compared to living in New York, and going to play at Smalls where everyone comes to hang out. You play, and then Kurt Rosenwinkel, or Brad Mehldau walks in, and then you have to play! These are the times when I feel the battle of “don’t let it disturb you”. However, the paradox is that I play my best when I’m not worried. With the trio for example, we play lots of colours, sonorities, and we experiment a lot with sound. Then, we get to New York, and everything becomes like New York jazz, modern jazz, group interaction in that New York sense, and the more I think about it, the more I understand how stupid it is, because, so what if they’re musicians? So what if they’ve heard stuff?! The most beautiful thing that we can bring is who we are. For saxophone players, come on, Coltrane did everything before,  and if Coltrane wasn’t enough, then there’s Mark Turner, and Chris Potter… What can you say that they didn’t say already about a C Major chord?! Not much! You can find little stuff, but, what you can do, is bring yourself! I read an interview with Wayne Shorter, talking about how he went to meet Miles at one of his last concerts: when Miles saw Wayne at the back stage, he kicked everyone out, he looked at Wayne and told him, „be more exposed, you need to be more exposed”! That’s just crazy, for Wayne you know?! And a second thing that I don’t know if it was at that time or another one, but he said, „we need more colours in Jazz”. Then Wayne said in another interview, “sometimes I get tired of playing music that sounds like music!” That for me is fantastic, and that’s basically the door opening for us as a trio – you just got to do whatever comes, and if it’s just colours, it’s fine! So, that’s the challenge! It’s a challenging thing to let go of it when musicians are in the audience, but, we think about it less and less and it’s getting better. Chick (Corea) came to our gig somewhere and just sat and listened, and then he was completely supportive – he came after the gig and was like, great man, great music, I love the compositions. I was so surprised.That’s incredible of them, you’re Chick Corea…What?! You know?!

R. In an interview, the Romanian drummer, Eugen Gondi, recalls being asked by an older musician if he had a girlfriend. Answering yes, he was then asked if he loved her, and his answer was again, yes. The older musician then said to Gondi: jazz should be your only love… This brings me back to the legend of Ithaca – it contains as well some romanticism, surrounding Ulysses’ imprisoning by the nymph Calypso, who felt madly in love with him. What would be your romantic relation with music?

S.M. I printed a sentence when I was a kid and put it above my piano. I think it belongs to Michelangelo – „The art is the most jealous of them all, it takes the person in entirety, it wants everything”. There was a time in my life when I was focused only on music. I barely went out to eat something, and then just playing, playing all the time. I drove my parents crazy. Today, I see it differently. However, because of that time I’m able to say what I’m saying now, because of that fanatic ten hours a day practice routine that I had for two years. Today, I see music as part of who I am, just a drop in the ocean. The picture is bigger than me as a musician, the picture is bigger than Michael Jordan as a basketball player, and he was the player of all times, but he’s a person first. So, music especially, expresses who you are as a human being, and, I feel that my biggest leap in level in comparison to what I was before, happened when I stopped being fanatic about music, and I start opening my eyes to other things.

R. Considering your last thoughts, if you were to give an advice to other musicians, what would it be?

S.M. I would say, do what you feel! Because, who can give you an advice? Who knows what you want better than yourself? From my own experience, I discovered that the times I wasted in my life, were the times when I followed advices from people who wanted to help me. I think the best teacher, the best advice one can give, is to listen to yourself really, really carefully, and, if you feel like practicing ten hours a day – go for it! But, if you’re just interested with basketball, girls, and cinema – do that! It’s fine! Practice, for me at least, is the practice of you being real, authentic. So, this is an advice: advices are tricky!

R. We could also refer here to the challenges in education, such as being confronted more and more often with the expression, “school kills creativity”!

S.M. Exactly! It’s a really tricky thing! I see the value in educators establishing certain rules. For example one of the best things I got from school is discipline. Today I am very disciplined in the way I run the band, for example. It’s not just going on a plane, landing, and playing. It’s much more than that – from composing to setting up the recording date, and taking care of musicians’ salaries, etc. Everything needs to have discipline. So, this is one thing that I got from that time, of learning how to develop my stamina. That’s important! But on the other side, I could completely agree with you! Sometimes is too much in putting certain boundaries to a kid, so that’s why I think that one of the most underrated professions in the world is the educators’ one. It’s so crazy teaching kids, a crazy responsibility with a really thin line between teaching them the discipline, but keeping them free, seeing what turns them on, what turns them off… It’s a huge responsibility! When you get like 35 kids in a class, and everyone is shouting, and you’re talking about chemistry… It’s so unrelated, like everything is backwards – and then you end up hating chemistry, when it is actually very beautiful. I hated chemistry! A good educator is rare to find, someone who has both hands, who creates that balance between freedom and structure. If you have one person that knows how to connect you to music, and nurture you as a person while having meaningful conversations with you – like a music lesson in which you talk about fear. Fear is one of the biggest factors in life, in general, but in music, a lot of what you play comes from fear. Everything, as your ego, how you want to present yourself to the world, who do you see yourself as, there is a lot of fear there. I wish I had a teacher who talked to me about fear when I was sixteen, who would give it the legitimacy, and create a place where it’s ok, human – let’s see how we deal with it! I had to discover it in other ways – I read books, talked with friends, I had many conversations about how much of what I do comes from fear, and how much doesn’t, and then you’re actually starting to get it.

R. Talking about schools, you’ve turned down Berkley’s offer to study there. Looking back on that, how do you feel about it?

S.M. For me it was the right decision. I didn’t see myself fitting in a school anymore, because I was so obsessed with practicing like crazy, and I just needed to be left alone. Let me live in my basement with my piano, and I’ll get back to you in a few years (we laugh)! The mission was very clear to me – I was like, oh shit, I can’t play straight, I can’t do this Oscar Peterson, this Art Tatum thing… I felt that having to be at Berkley would also mean to learn about American History for example – which is important – and then do this, and combine the degree with other stuff, and then it becomes homework – music becomes homework! Again, it’s good because you get the frame, you get the discipline, but at the same time I was at a place where I just loved it (music), and I didn’t want to spoil it by having someone telling me what to do, and then start hating it. So, I didn’t go, and I’m at peace with this decision! Also, it doesn’t matter because it happened already (we laugh)!

R. What can you tell me about your experience with Avishai Cohen’s group?

S.M. Being with Avishai for five years has been a time of opening my eyes, my ears, my heart, and just take it in, take it in! Whatever happened – the good things, the bad things, the way to run a sound check, how to compose, how to run a rehearsal, how to deal with a band member when he’s late, what happens when you miss a flight, what happens when you have a great gig, when you get a good review, or a bad review, all those things. It was amazing for me to open my eyes and see what’s going on. Just learn, all the time! That was the best school I could have hoped for, and I am very grateful for that period.

R. Making the connection to your music, would you say that it was a Shai Maestro before, and after, Avishai? In terms of the influences on your music, and the direction you grew in…

S.M. I was way stronger when I left his band! I think first of all because of the physical age – I finished playing with him when I was twenty-four, and I joined him when I was nineteen. That’s a very significant time in an artist’s life. I don’t know what would have happened if I hadn’t join the band! I feel that playing with him really put me in a situation where, this is the actual thing! I’ve been practicing and working all my life, and it all comes to a point of you standing on a stage, and playing with a musician of his level. The same goes for Mark Guiliana – playing with them as a trio put everything in context for me. And context is very, very important! Sometimes I feel I was a bit lost before, until I locked into this mission. Everything was like, I want to be able to play that Art Tatum thing. But then, I was like, but why, when you don’t really know other things! And then you have Avishai’s gig and you’re like, oh shit, I gotta get my technique better because there’s a very fast song that we have to play, and I have to feel comfortable with off beats… All those things gave me context, and context is really important, I fell. That’s what launched me!

R. I am looking at the piano (the concert hall), and I was remembering that few months ago Tigran Hamasyan played here, on the same stage.

S.M Oh, Tigran was here? Cool! With the trio?

R. No, with his quintet! It’s quite interesting that you are both the same age (laughs), he’s from Armenia, you are from Israel… Knowing the two countries’ history, I wonder how it reflects on the musical culture of each of them, and if there are any similarities in terms of influences.

S.M.  I don’t know Armenian traditional music that well to tell you, but, what I do know is that when I hear Tigran, I relate to it. I don’t know about Armenia, but Israel is a country of immigrants. My grandmother was born in Bucharest, then she moved to Bulgaria for few years, then she came to Israel. My grandfather is from Bosnia, and my other grandfather is from Poland. So, it’s like a really big salad of cultures. But that is Israel! Israel is a young country – a lot of Romanians, Greeks, Turkish, Moroccans, you name it! Even South Americans! So, all Israeli traditional music is a mess, because there is not one style – you have traditional Israeli Yemenite music, then you have the Brazilian-Jewish (laughs)! I am sure it also touches Armenia at some point.

R. Have you considered a project with Tigran?

S.M. Yeah, we spoke about trying to play two pianos in New York, but we are never there at the same time (he laughs). I would love it, I love his music! We are all friends – we’re good friends with him and his band. The drummer that plays with him now was in a funk band that I was in, and he is the one who mastered my first album; and the bass player played somewhere, so everything’s really mixed. I am sure the time with Tigran will come. I love him, and I really appreciate his modesty. He is very humble, and I really respect that, because there are many people who are not as nearly as talented or accomplished as he is, and their ego is so high. Who cares man?! Just be a person! Tigran is like that, he is doing amazing stuff, and staying humble. I have lots of respect for that!

R. What are your feelings in regard to the jazz scenes of the two continents, USA and Europe? Do you feel a difference in audiences?

S.M. On a very general level, I would say that European audiences are hungrier for jazz music – maybe because jazz is an American music, and New York is a never-ending jazz festival. Here, I read the programme of the North Sea Jazz Festival, or Montreal, and I see all these names that I can just hear home, in New York. It’s all this music all the time, and I feel that the audience gets overwhelmed – you hear Aaron Parks playing at the Jazz Standard, then Tigran is playing somewhere else, then you have Anat Cohen playing there, and then you come to our concert, and then you are full, in a way… 

R. But each one of you brings something different…

S.M. Yes, but I know myself after a night of checking out music in New York. I am like, oh, just quietness! I love Keith Jarrett, but no thank you now, I just need silence! I don’t think is that extreme all the time, but there is this essence, people have this rougher way of listening, which I love because it pushes you more sometimes. But with the European audience, I feel is much easier for me to connect on the human level. I feel that there is slightly more open-mindedness for that. But both are great!

R. What are you listening to these days?

S.M. I just bought The Bad Plus’ „Rite of Spring” – Stravinsky’s Rite of Spring – they did it in trio. I didn’t listen to it yet, I just bought it! I’m listening to Beethoven’s symphonies lately, Cuban music. Cuban music is always there. I play congas also! There is a beautiful record of Jason Moran and Charles Lloyd, duet – fantastic! So yeah, there are few things!

Feeling this was the end of the interview, we both looked at the recorder which was showing we were talking for more than one hour, and we were both happily amazed:

S.M. Wow, we’re talking for one hour?! Amazing! I just hope the American audience will not be angry for me talking bad stuff about them (we laugh)!

Interview and photos by Raluca Baicu


24 martie 2017
wsi-imageoptim-Joe-Lovano-1-1200x894.jpg

Să încerci să cuprinzi în câteva paragrafe activitatea unui muzician de talia saxofonistului Joe Lovano este de la bun început riscant, cu atât mai mult dacă ești direct implicat în ce înseamnă saxofonul în muzica de jazz. Mai dificil devine atunci când cel despre care vorbești acoperă prin cariera sa atât de multe zone ale de jazz-ului, așa ca Joe Lovano. Cu o discografie impresionantă atât ca lider dar și ca invitat, acesta se dezvăluie ca un maestru al asimetriilor, al ineditului și spontaneității. Departe de a folosi clișee uzitate în limbajul de circulație al jazzului, el te uimește prin libertatea ritmică și melodică a frazelor sale. În sunetul saxofonului său vibrează dimensiunea sa profund umană, cu o paletă uriașă de culori și emoții în sunet, un muzician a cărui personalitate de uimește prin autenticitate, un pictor în sunete.

Explorarea unor direcții noi poate fi auzită în proiecte ca ‘Us Five’, ‘Cross Currents’, ‘Rush Hour’ și multe altele. De-a lungul timpului Lovano aduce în muzica sa instrumente inedite de la saxofoane cu construcție specială (aulophone), alto-ul drept, taragot-ul, și multe instrumente de percuție. Lovano spune despre acestea “Sunt sunete vechi, din timpuri foarte îndepărtate, din Asia, Africa de Nord, Nigeria. Aceste sunete îți dau senzația de pământ, ca și cum ar veni din sufletul tău. Nu e doar o chestiune de tehnică. Când vibrezi cu tonalitățile acestor instrumente nu încerci să cânți un anumit gen de muzică, simți sufletul muzicii în cu totul alt fel.” 

Despre influența pe care acesta o are pentru tinerii muzicieni acesta spunea “Am realizat că am o relație foarte strânsă cu ei. E o scenă fascinantă în ziua de astăzi. Ca muzician, pentru mult timp ești parte din publicul cuiva. Și dintr-o dată, ei sunt în publicul tău. Am fost în publicul lui Joe Henderson mult timp, în publicul lui Dexter Gordon, George Coleman și Clifford Jordan. Odată când cântam la festivalul din Berkhausen în Germania, în public era Dexter Gordon. În acea seară cumva țineam sunetele mai lungi… M-am trezit în dimineața următoare, Dexter tocmai intra în lobby-ul hotelului și am stat de vorbă. Am avut niște emoții. Asta se întâmplă cu noi toți și li se întâmplă și celor tineri. Este un perpetuum. Așa se întâmplă cu lucrurile astea: în viața reală, în timp real.”

Pe 25 Martie, pe scena Sălii Radio, avem bucuria să îi vedem și auzim pe Joe Lovano – saxofon tenor; Lawrence Fields – pian; Peter Slavov – bass; Otis Brown – baterie; Evenimentul “JOE LOVANO – Master of Saxophone” face parte din seria de concerte Jazz Syndicate Live Sessions. 

de Cătălin Milea


19 martie 2017
wsi-imageoptim-Mircea-Tiberian-copy-1200x800.jpg

Într-o dimineaţă am dat în vechiul meu PC peste folderul intitulat „Chestii faine din lucrările de licenţă şi dizertaţie”. După cum o să vă puteţi da seama, acesta conţine perle pe care eu le-am împărţit pe categorii. Vă reproduc mai jos câteva dintre ele, garantând pentru autenticitatea citatelor.

Din categoria  Spre Comunism în zbor

„Muzica jazz reprezintă materializarea în expresie a spiritului unei epoci zbuciumate. Jazz-ul este descătuşarea omului de sub opresiunea convenţiilor societăţii şi saltul lui către lumina cunoaşterii, educaţiei şi experimentării lucrurilor care-i erau interzise înainte, doar pentru faptul că aparţinea unei anumite categorii sociale, religioase sau etnice.”

Din categoria Barca pe valuri

„Fiind un fenomen al New Orleans-ului şi statelor sudice americane ca şi muzica pe care o reprezintă, jazzul vocal este o abordare în stil instrumental a cântatului cu vocea, în cazul în care cântărețul poate egala performanţa instrumentală în abordarea stilistică a versurilor prin improvizaţie, sau în alt mod, prin intermediul tehnicii scat singing, adică utilizarea de silabe non-morfemice in imitarea sunetelor instrumentelor. “

Din categoria Tânăra gardă

„Un descendent briliant şi revoluţionar al artei este muzica cu toate ramurile şi genurile ei.”

Din categoria Studentul arab scrie

1. „Piesa este realizată de către Astaire pe puntea cețoasă de feribot de la New Jersey la Manhattan. Acesta este cântat la Ginger Rogers, care rămâne asculta tăcut pe tot parcursul. Nici o secvență de dans urmează, care era neobișnuit pentru numerele Astaire -Rogers.“

2 .  „Round Midnight , este un standard de jazz 1944 de pianistul Thelonious Monk. Acesta este standardul cel mai jazz-a înregistrat compus de un muzician de jazz.”

Din categoria Alea iacta est (în rom. Zarurile sunt aruncate sau Alea asta este)

„Body and Soul aparţine lui Johnny Green iar versurile sunt semnate de Edward Heyman, Robert Sour şi Frank Eyton. Această piesă este considerată ca fiind strămoşul baladelor de jazz, chintesenţa cântecului de dragoste şi o provocare pentru interpreţii la saxofon tenor al tuturor generaţiilor. Chiar şi în zilele noastre, această compoziţie din 1930 continuă să servească drept reper, ”piatră de temelie” al repertoriului standard de jazz.”

Din categoria Mă indignez, deci exist

„Body and Soul s-a bucurat de notorietate deşi Coleman Hawkins , care a avut cel mai dramatic impact în validarea compoziţilor de jazz, va fi întotdeauna asociat cu această piesă. El şi-a exprimat nedumerirea faţă de popularitatea piesei zicând că este interesant cum a devenit o piesă de jazz standard şi cum, până şi neştiutorii acestui gen este înnebunit după această piesă. Întreaga istorie a acestei piese se remarcă drept un neobişnuit standard de jazz clasic. Body and Soul a fost compusă de Johnny Green, un agent de schimb cu diplomă în studii economice, (obţinută la Harvard) cu o pasiune pentru pian mai aproape de interpreţi noi precum Zez Confrey decât pentru cei de jazz. Johnny Green a lucrat contra cronometru pentru actriţa britanică pe nume Gertude Lawrence, care nici măcar nu s-a obosit să înregistreze piesa pe care o comandase.”

Din categoria Eugen Ionescu

„Fiecare verset este urmat de linie nu, nu, ei nu pot lua asta de la mine*. Sensul de bază al piesei este că, chiar dacă o parte iubitorii de, deși separați fizic amintirile nu pot fi obligați de la ei. Astfel, acesta este un cântec de bucurie mixte și tristețe. Versetul face referire la piesa  piesa este încheiat* (dar Melody persistă pe*) de Irving Berlin: Romantism nostru nu se va încheia într-o notă tristă, chiar dacă de mâine ai plecat. Piesa este încheiat, dar ca compozitorul a scris, melodia persista pe*. Ei te pot lua de la mine*, voi dor de mângâiere dvs. pasionat*, dar, deși te lua de la mine voi poseda încă*…

Din categoria Confuzius

„Muzica se referă la vibraţie în primul rând, apoi orice aranjament de sunete generate în mod deliberat sau nu. Definiţia muzicii în sens precis este un subiect controversat, dar de obicei este vorba despre sunete organizate, de natură temporală, asociate cu un anume grad de ritm, melodie şi armonie, care impresionează analizatorul auditiv al fiinţelor datorită substratului afectiv-emoţional.”

Folderul mai conţine şi alte categorii cum ar fi: „Pe apa Sâmbetei”, „De profundis”, „The rest is silence”, dar deocamdată mă opresc aici.

***

Puţin înainte de sfârşitul sau prematur, Gustav Mahler a fost invitat să viziteze o instituţie de învăţământ muzical din Viena unde profesor era prietenul şi colegul său mai tânăr Arnold Schönberg. La încheierea vizitei Mahler îi reproşează creatorului dodecafoniei: „Dragă Schönberg sînt foarte dezamăgit. Studenţii tăi nu l-au citit încă pe Dostoievski.”

Ce timpuri…

 

de Mircea Tiberian

 


18 martie 2017
IMG_0255-1024x765.jpg

Îmi amintesc o după-amiază rece dar însorită, în Amsterdam. Era prin ianuarie 2013 și mă duceam voios pe bicicletă, la un Albert Heijn, supermarket iubit al olandezilor. Voiam să termin repede cumpărăturile ca să mă întorc în apartamentul meu și să apuc să mai cânt un pic la saxofon. Nu voiam să se facă prea târziu și să mă reclame vecinii. La mine la bloc în Giulești, n-am avut grija asta, pe vecini i-am chinuit ani de zile cu sunete scremute de saxofon căci am fost și eu începător dar entuziast!  

Ajuns în magazin treceam pe lângă fructe și legume crescute în sere, mă gândeam cât sunt de arătoase dar totuși lipsite de gust. Mi-era dor de roșiile românești de țară, zemoase și dulci, bune să le mananci goale. Îmi răsunau în minte discuții avute zilele acelea cu câțiva muzicieni români, mi se plângeau cât de greu e cu jazzul, că nu sunt mai sunt locuri de cântat, că nimic nu merge, că unul a zis, că celalalt a facut.. (Invariabil când doi muzicieni discută, vine vorba de un al treilea, și se trece la bârfă… – un subiect care nu merită atenție aici). M-am trezit gândind că muzica e ca o recoltă, iar muzicianul, un agricultor. Cultivă, însămânțează și (dacă are ce) culege. Așa cum un țăran își îngrijește livada în fiecare zi, muzicianul face la fel cu muzica și instrumentul său, cu oamenii cu care cântă. Din ce auzeam, ‘recolta de jazz’ din țară părea săracă și discuțiile lungi dintre muzicienii români nu păreau să aibă vreun ecou, vreo finalitate palpabilă. Încercam să-i conving că lucrurile pot sta și altfel dar fără succes. Parcă priveam neputincios doi sateni care stau pe prispă, se plâng că viitura o să le inunde recolta și în loc să facă ceva, se duc să mai bea o vodca la cârciumă și să dea vina pe primar..

Ştiam bine că jazz-ul autohton era într-un impas, că impostura îşi făcuse loc călduţ ca un microb. Un soi de blazare bolnăvicioasă se răspândise chiar și printre organizatori de concerte de jazz din țară, care spuneau ca nu există public pentru artiștii români (un fel de specie pe cale de dispariție). Eram gata să-i contrazic. Cunosteam cel puțin 15 muzicieni care ar fi putut susține concerte pe scene de festival, dar oare de ce alegeau să stea pe margine? Mai toți dădeau vina pe public, însă eram convins (și astăzi cred la fel) că jazzul este o muzică vie, improvizația și spiritul ei atrag aproape pe oricine, daca mesajul este real și sincer. 

Apăruse o urgență, o idee care trebuia împărtașită! Cred că n-apucasem să cumpăr tot ce aveam pe listă și am ieșit repede din supermarket. Am sunat-o imediat pe Maria Balabaș de la Radio Romania Cultural spunându-i că vreau să facem o revista de jazz și muzică improvizată. A fost surprinsă dar am simțit din vocea ei un entuziasm încurajator… I-am povestit că eu şi multi alţii ca mine avem nevoie să fim vizibili pentru publicul de la noi, să existe un contact real cu artiștii români prin intermediul unei platforme, unei reviste online.

În câteva zile am făcut un site wordpress numit jazzcompas.com care a găduit un prim interviu cu bateristul Eugen Gondi (personaj prea puțin cunoscut publicului românesc). Gondi mă primise în atelierul său și atunci am auzit prima oară povești fascinante despre primul club de jazz din țară, despre festivalurile de la Ploiești, Sibiu și cum se înghesuiau deopotrivă muzicieni, fani sau neinițiați la jam session-uri, despre viața muzicianului anilor ’70 -’80. Ascultându-l mi-am spus că e neapărat trebuie să afle și alții despre asta. Când a auzit că interviul cu el va aparea în prima revistă online de jazz Jazz Compas a fost foarte bucuros. Interviul cu Eugen Gondi a fost urmat în scurt timp de un editorial scris de Mircea Tiberian. THE HEADER JAZZ COMPAS

Nu aveam o prezentare, un concept grafic profesionist, cam așa arăta primul header făcut de mine pentru site-ul Jazz Compas. Era nevoie de o echipă de graficieni și solutia a venit cu studioul Pico Creative Rig, din Londra. Imediat ce au aflat de proiect, au creat un logo pentru Jazz Compas. Cu nerăbdare și resurse limitate am imaginat o primă variantă de copertă pentru o revistă online creștea tot mai mult, dorindu-și să devină o revistă adevarată…

Dupa această încercare personală de mai sus (recunosc, modestă ca realizare) studioul Pico Creative Rig din Londra, condus de Alex Milea, a preluat cu totul ștafeta și a creat integral conceptul și layout-ul primei reviste romanești de jazz tiparite! Jazz Compas în mii de exemplare… ideea era pe cât de exotică pe atât de provocatoare! Și pentru că o revistă ar fi de neconceput fără imagine și fotografie, Marius ‘Michel’ Mihalache ne-a oferit cu multă generozitate o imensă colecție de cadre surprinse de-a lungul anilor, în zeci de concerte.

Reacțiile pozitive n-au întârziat să apară, jurnaliști printre care Cătălin Toader, Virgil Mihaiu, Florian Lungu, Iulia Sur, și mulți muzicieni printre care Lucian Ban, Sebastian Burneci, Alex Simu, Luiza Zan, Sian Brie, Ana Dubyk, Ioana Teodora Spînu, Adi Stoenescu, Mihai Iordache, Ana Maria Galea, Vlad Popescu, Ana Cristina Leonte, Tavi Scurtu, Corina Iorga și alții, cluburi ca Jazz Book (prin Darius Rus), Greenhours (prin Voicu Rădescu) au susținut povestea Jazz Compas.

Jazz Compas la tipografie

După zile și nopți de muncă asiduă (finalizarea materialelor, corectură, așezare în pagină etc. etc.) am ajuns cu proiectul la tipografie! S-a muncit contra cronometru pentru a avea revista gata la timp pentru lansarea la Bucharest Jazz Festival și Gărâna. Primirea revistei la Bucharest Jazz Festival a fost cu succes, am avut bucuria să văd cum mii de oameni o răsfoiesc în așteptarea concertelor, unii dintre ei mirosind paginile proaspăt tiparite. 

Cititorii Jazz Compas

Destinația următoare, Gărâna, a fost atinsă călătorind cu mașina personală încărcată până la refuz cu reviste (mai puțin locul din dreapta ocupat de Eugen Gondi, care mai tot timpul ținea geamul deschis din două motive: ca să fumeze și ca să putem respira aerul din mașina care mirosea a tipografie!) Am suprins momentele când unii au primit propriul exemplar Jazz Compas Ediția Princeps! (Cătălin Stefănescu (Garantat 100 %), Ana Cristina Leonte, Berti Barbera) Am repetat gestul cu prietenii strânși cu miile în Poiana Lupului, printre care binențeles Marius Giura (‘regizorul’ și realizatorul festivalului), Adriana Cârcu, Florian Lungu, Iulia Sur, Michael Acker, Liviu Butoi și mulți alții..

 

 

 

 

 

 

 

 

______
În scurt timp, în regim de voluntariat ni s-au alăturat tot mai mulți muzicieni, critici, fotografi, designeri, cititori, fani de jazz, care au împărţit reviste din mână în mână, care ne-au împărtăşit din ideile şi entuziasmul lor. Mulți au început imediat să ne scrie întrebând cum pot primi revista. O bibliotecară din judeţul Gorj ne-a scris spunând că se bucură de apariţie și că ar dori să primească şi numerele următoare. O profesoară dintr-o şcoală rurală ne-a scris spunându-ne ca în lipsa cărţilor cei mici citesc din… Jazz Compas! 

„Un eveniment pe care îl așteptasem de-o viaţă!” Virgil Mihaiu

De atunci şi până acum am muncit la acest proiect zilnic motivați de aceleași convingeri: că jazz-ul și muzica improvizată poate avea mai multă suținere și expunere. Sunt multe situațiile în care am auzit critici români vorbind despre jazz atât de alambicat și ridicol încat mi-am dat seama că de fapt habar n-au despre ce vorbesc. Sunetul? Are el nevoie sa fie povestit în cuvinte complicate? Dacă cuvintele scrise despre muzică ar fi produs același efect ca și muzica, atunci cu siguranta ne-am da seama cât de fals sună explicațiile, că nu au nici o afinitate reală față de acest fenomen numit jazz.

Am facut apoi un pas mai departe lansând seria de concerte Jazz Compas LIVE, unde artiștii români prezentați învechit și ca niște ‘monștri sacri’ se întalneau cu publicul revistei și invers, așa… ca de la om la om. Din toamna anului 2013 Jazz Compas LIVE a adus pe scena de la Arcub, Teatrul Mignon, Palatul Sutu, Palatul Ghica, artişti români şi internaţionali. Cu un format ‘fresh’, concertele Jazz Compas Live au fost vizitate atât de ‘cunoscători’ dar şi de cei aflaţi la prima lor întâlnire cu acest gen. Spiritul tânăr al revistei s-a manifestat aducând pe scenă artişti din noua generație. Scopul serilor Jazz Compas LIVE a fost ca în cele mai bine de 250 de concerte, jamsession-uri, workshop-uri și alte activitați să susținem mișcarea autohtonă de jazz.

Astăzi, când lunar sunt cel putin 2-3 concerte cu nume mari, când un festival ca Garâna, Bucharest Jazz Festival, Jazz in the Park și altele adună zeci de mii de participanți, cand în București apar tot mai multe cluburi în care poți merge să asculți muzica live, zeci de cafenele și ceainării în care se cântă, mă bucură să văd că fenomenul ia din nou amploare ca pe vremurile când Johnny Răducanu, Jancy Korossy, Dan Mandrilă, umpleau sălile de concerte sau case de cultură. Primește și tu revista aproape.

‘Muzica de mâine începe astăzi.’

de Cătălin Milea


16 martie 2017
wsi-imageoptim-Marylin-Mazur.jpg

Percuționista, baterista și compozitoarea daneză Marilyn Mazur a devenit o figură emblematică a jazului contemporan încă de la început de carieră. În anii 80 cânta cu Miles Davis, Wayne Shorter și Gil Evans, pentru a se alătura mai târziu grupului condus de Jan Garbarek, participând la cele mai semnificative proiecte ale saxofonistului. Cu o uluitoare putere de adaptare și un profund simț al emulației, Mazur transforma fiecare performanță într-un show de energie, muzicalitate și grație. În prezent, muziciana face turnee cu trupele proprii, Spirit Cave, Celestia Circle sau Marilyn Mazur Group. Cel mai recent proiect Shamania a fost lansat vara aceasta.

Îți amintești de momentul în care ai devenit conștientă că pe lume există muzică?

M.M.: Când privesc înapoi am sentimentul că am fost mereu conștientă de existența muzicii, dar acum firește că e ușor să mi se pară așa. Până la vârsta de șase ani am trăit în New York și îmi amintesc că participam la activități muzicale încă de la trei ani. Mama mea avea o carte cu sunete de percuție și îmi povestea că eram fascinată de ele și voiam să le aud încontinuu, deși am început să practic percuția de-abia la 19 ani. Ce-mi amintesc cu exactitate este că pe la 7 sau 8 ani, în Danemarca, aveam deja un pickup și obișnuiam să mă retrag în lumea mea magică să ascult Le Sacre du Printemps. În fantezia mea aveam o profesoară de dans, care mă învăța pașii. Arăta că o profesoară de modă veche și îi dădusem chiar și un nume: doamna Misticolum. Aș numi asta prima mea experiență muzicală…

Nu este un lucru obișnuit ca o femeie să devină fascinată de percuție. Cum s-a întâmplat?

A fost mai degrabă un proces treptat decât o revelație. În primii ani am luat lecții de pian și balet. Apoi am început să scriu povestiri, poeme și să înventez proprii mei pași de dans. Existau multe posibilități de auto-exprimare dar încă nu știam pe care am s-o aleg. Pe la 15 ani am intrat la o școală de muzică, dar am părăsit-o repede, pentru că aveam impresia că-mi limitează imaginația. La scurt timp după aceea m-am alăturat unei trupe de dans din Copenhaga. Nu cântam la tobe la vremea aceea, dar odată, la un Festival din Austria, cineva a spus că după felul în care mă mișc, ar trebui să fiu tobara trupei. La vremea aceea cântam la pian cu grupul OM și m-au pus în program cu un număr solo, unde aveam voie să-mi interpretez compozițiile și să cânt câteva piese cu vocea. Îmi amintesc că spectatorii s-au adunat în jurul pianului, ca să audă mai bine. Deci, prima mea performanță nu a fost la tobe, ci la pian. După aceea m-am apucat serios de pian clasic, pentru că mi-am dat seama că, la urma urmelor, aveam nevoie de educație muzicală. La vremea aceea nu puteai studia jazz în Danemarca, dar pentru că eram foarte ritmică la pian, am luat și niște lecții de percuție clasică. Atunci s-a produs impactul. Mi-a plăcut atât de mult încât nu am mai vrut să fac nimic altceva.

Ce era atât de diferit?

Deși aveam deja primul meu grup ca pianistă, cântatul la tobe îmi oferea un nou gen de libertate. Nu trebuia să mă supun regulilor și acordurilor pe care le urmează un pianist, puteam să-mi urmez urechea și să cânt cum îmi place. Îmi dădea senzația că pot să fac ce vreau eu. Iar la vremea aceea nici o femeie nu cânta la tobe, mai ales în lumea jazzului. Așa că în anii care au urmat am trecut de la pian la tobe. Firește că încă folosesc pianul, mai ales atunci când compun.  

La vremea când ai început să studiezi muzică la conservatorul din Copenhaga, erai deja activă ca lider de trupă și compozitoare. Ce fel de impact a avut studiul instituționalizat asupra muzicalității tale native?

A fost bine să o parcurg, pentru că a făcut un pic de ordine în lumea mea muzicală. Am învățat o serie de lucruri teoretice despre aranjamente și dirijat, dar pentru mine acestea au fost mereu două lumi diferite. Una avea de a face cu corectitudinea lumii clasice, iar cealaltă cu lumea mea secretă, acea lume magică de pe vremea când scriam povestiri și poeme, o lume pe care nu voiam s-o împart cu nimeni. Chiar și atunci când am început să învăț să fac anumite lucruri „corect”, am continuat să-mi urmez propria simțire… ceea ce se întâmplă și azi. Cu alte cuvinte, educația clasică e folositoare, dar mă bucur că nu am urmat-o. Am luat doar câteva ore de tobe și probabil că aceasta este cauza pentru care și azi fac anumite lucruri într-un mod mai complicat. De fapt n-am fost niciodată prea bună la exersat și de aceea mai există probleme. Cânt după cum simt și sunt mulțumită așa.

Cum ai descoperit jazzul?

Tatăl meu cânta la vioară clasică și avea și câteva discuri de jazz acasă, Ray Charles, Ella Fitzgerald, lucruri de genul ăsta. Le ascultam și eu, dar nu m-au fascinat, pentru că la vremea aceea ascultam tot felul de muzică, începând cu Beatles și terminând cu muzica clasică. Primul impact puternic cu jazzul s-a produs atunci când un prieten de-al meu m-a instalat la el acasă într-o cameră întunecată cu căștile pe ureche și mi-a dat să ascult Bitches Brew. La vremea aceea nu am știut ce aud, dar am avut o experiență foarte puternică, asemănătoare cu visul sau transa. La sfârșit, când am văzut coperta, pe ea erau chiar imaginile pe care le visasem. Văzusem un ocean, cu oameni albi și negri într-o atmosferă magică. Într-un fel, jazzul pe care-l auzisem înainte de asta nu m-a prea interesat. Bitches Brew a marcat un început, pentru că de atunci muzica a devenit pentru mine un mijloc magic de comunicare. 

Îți amintești prima ta performanță ca și percuționistă de jazz? Ai fost emoționată?

Nu am fost prea emotionată, pentru că nu eram prea conștientă de greșelile mele. Eram începătoare. Cântam free jazz într-un bar, într-un trio cu bas și saxofon, iar eu eram la tobe. Mai târziu, cand am auzit înregistrarea, m-a cam deprimat, pentru că suna îngrozitor, dar știu că gig-ul mi-a plăcut foarte mult. Mi se mai întâmplă și azi (râde), dar din fericire, de multe ori ai impresia că nu se întâmplă mare lucru și când auzi înregistrarea vezi că a fost, de fapt, grozav. 

Cum ai fost recepționată ca și femeie în lumea jazzului?

La început cred că muzicienii de jazz nu m-au prea luat în serios. Mi-am urmat instinctul și mi-am făcut treaba mai departe. A funcționat. Am cântat multă muzică împrovizată până am realizat că nu asta era ce doream să fac. Încă îmi place muzica improvizată și am ales tobele pentru că-mi place groove-ul, dar îmi place ca muzica să mă ducă undeva. Așa că încet-încet m-am apucat să cânt o muzică mai structurată. Și exact atunci muzicienii au început să-mi dea atenție. 

Ai maeștri?

Nu direct. După cum spuneam, îl admir pe Stravinsky, iar Miles Davis este maestrul tuturor, pentru că într-un fel el se află chiar în centrul muzicii, dar nu am un model în ceea ce privește instrumentul. Când eram mai tânără, l-am ascultat destul de mult pe Nana Vasconcelos, dar nu m-a inspirat tot ce făcea.  Mă inspiră mult natura și lucrurile care nu au în mod necesar de a face direct cu muzica. Mă inspiră variația de energii, echilibrul rezultat din aceasta și armonia emanate de liniște, variația culorilor. Am nevoie de aceste schimbări în muzică.

Miles Davis, Jan Garbarek, Nils Petter Molvaer, trei stiluri, trei epoci, trei lumi diferite. Care este relația ta muzicală cu ei? Ce-i distinge din perspectiva ta?

Din punct de vedere muzical, trăsătura lor comună este puterea de a exista în muzică, de a avea o expresie muzicală și de a-și centra prioectele în jurul acestei prezențe, astfel încât muzicienii care cântă cu ei devin o parte a viziunii lor muzicale. Mai ales Miles, care a schimbat complet direcția muzicii. Jan Garbarek și-a creat de asemenea lumea sa proprie. Pe Nils Petter Molvaer îl știu de când era foarte tânăr și cânta cu Masqualero, iar după aceea s-a alăturat grupului meu, Future Song, așa că, firește, am o altă perspectivă în ce-l privește. Într-un fel am crescut împreună, ca să zic așa, și am tot cântat unul în grupurile celuilalt. Jan Garbarek a avut un impact mai puternic asupra mea din cauză lirismului și a pronunțatei coloraturi scandinave. 

Ai vrea să-mi spui cum a fost cu Miles?

Sigur. Pe Miles l-am întâlnit pentru prima dată la Copenhaga. Tocmai i se decerna un premiu și urma să cânte cu orchestra radio a Danemarcei, așa că l-au rugat pe Palle Mikkelborg să scrie piesa „Aura”, cu ocazia aceasta. Palle a invitat câțiva muzicieni, printre care mă aflam și eu. După show cineva a spus că lui Miles i-a plăcut cum am cântat și că dorește să mă salute. Mi-am adunat intrumentele și m-am prezentat la el. Nu cred că am fost foarte emoționată. La vremea aceea nu știam că o să cânt cu el (râde).

După aceea, pentru că lui Miles i-a plăcut foarte mult show-ul, ne-am dus la un studio să înregistrăm piesele. Atunci am ajuns să lucrez într-adevăr cu el. John Mclaughlin care era invitat ca solist, urma să înregistreze separat câteva piese, dar noi vroiam să cânte cu noi. Așa că cineva a spus că, pentru că nu-mi era frică de Miles, ar trebui să-i spun eu asta. Sigur că mi-a fost frică, dar am zis, OK, îi spun. M-am dus la Miles și i-am spus că noi vrem să cântăm cu John. Bineînțeles că asta nu s-a întâmplat, dar Miles m-a ținut minte.

După câtva timp, Miles a cântat la Festivalul de jazz de la Molde. Eu ședeam pe jos în fața scenei când m-a văzut, m-a strigat, „Marilyn, hai să cânți cu noi!” Nu m-am dus imediat, dar după pauză m-a chemat din nou, așa că am sărit pe scenă și am început să cânt.  Pe Miles nu-l refuzi de două ori (râde). După aceea i-am auzit pe unii spunând că Miles mă caută, dar am crezut că mă tachinează. Dar, într-adevăr, după câteva zile am primit un telefon, faimosul apel telefonic de la Miles, în care m-a întrebat dacă aș putea să vin la New York miercuri. Asta se petrecea duminică. Firește ca am zis imediat da. Mi-am făcut bagajele și am plecat la New York.

Când am ajuns acolo, am intrat direct în repetiție și îmi amintesc că mă întrebam dacă asta era ceea ce voiam cu adevărat, pentru că mă simțeam foarte obosită. Dar după ce am făcut o baie, totul a fost ca în vis. Miles mi-a spus de la bun început că dacă voiam, puteam să dansez pe scenă, ceea ce bineînțeles că am și făcut (râde). Era unul dintre primele contacte cu muzicienii americani, iar ei nu erau prea siguri ce are fata asta ciudată din Europa de a face cu toată treaba, dar cunoscându-l pe Miles și felul în care el obișnuia să încurajeze muzicienii tineri, ne-am înțeles foarte bine. Acum, când mă uit la înregistrări, văd cât de diferită eram de ei. Se vedea de la o poștă că nu eram „de–a lor”. Asta a mai durat o vreme.  În lunile care au urmat m-am străduit și am învățat mult. Așa am avut șansa să cânt cu acești grei ai groove-ului. Între timp, trupa devenise foarte numeroasă și câteva concerte au fost anulate. La un moment dat, Miles a trebuit s-o reducă, așa că m-a trimis acasă. Un an mai târziu m-a chemat înapoi ca singurul percuționist din trupă. De data asta ne-am găsit muzical și a fost o reală plăcere să cânt cu trupa. Cu toate astea, după un timp am simțit că e vremea să mă întorc acasă, așa că l-am părăsit pe Miles și m-am întors în Europa. Voiam să merg înainte cu propria mea muzică și aveam senzația că dacă mai așteptam mult, s-ar fi putut să n-o mai fac. 

Ce s-a întâmplat după aceea?

Am creat grupul Future Song. I-am invitat pe toți muzicienii care-mi plăceau să mi se alăture și am compus muzica sub forma a șapte vise, câte unul pentru fiecare muzician.  Apoi am făcut un turneu lung. La începutul anilor 90 când l-am născut pe fiul meu și tocmai mă hotărâsem să stau acasă, am primit un telefon de la Jan Garbarek care m-a întrebat dacă vreau să intru în trupa lui.  Când ești o persoană curioasă ca mine, e greu să spui nu. Îmi plăcea muzica lui foarte mult și ca și scandinavă, aveam o relație direct cu naturalețea și cu lirismul pe care ea le emana. Cu alte cuvinte, mă simțeam acasă în muzica lui. Jan a aranjat să pot călători cu fiul meu, așa că am zis da pe loc. A fost o perioadă minunată și Jan a devenit prioritatea mea majoră. Am cântat împreună pănâ acum 10 ani, când m-am hotărât din nou să-mi văd de drumul meu. Atunci am creat grupul Percussion Paradise.  Acum, ca să  revin la întrebarea ta despre maeștri, cred că muzica mea este o mixture între Miles și Jan, deși într-un fel, sunt mai haotică decât oricare dintre ei, pentru că-mi place foarte mult variația și schimbarea de atmosferă.

Care consideri că este principala caracteristică a jazzului nordic?

Respirația, aerul, visarea. În Scandinavia există un puternic sentiment de colectivitate, cântăm cu toții la același nivel și comunicăm când facem muzică. Muzica are mult de a face cu natura care ne înconjoară. Danemarca este puțin diferită de Norvegia, este mai continental și nici natura nu este așa de spectaculoasă. Calitatea individuală a muzicii norvegiene are o legătură profundă cu natura de acolo. Ei au munții care-i separă și iernile lungi în care pot sta în casă și pot visa. Acea formă de visare se reflectă în muzică.

Felul în care cânți tu este pentru mine, cumva, jucăuș; un balans suspendat, generat de impactul separat al mâinilor pe instrument, care potențează imens dinamica. Tu te percepi ca jucăușă?

Absolut! Percuția este un instrument jucăuș și interactiunea cu ceilalți muzicieni este și ea un act al jocului. Ca și întregul schimb de idei și stări care au loc; chiar și schimbul de vibrații cu publicul. Totul face parte din muzică.

Experimentezi mult cu instrumentul. Ai avut vreodată senzația că ai „inventat” un anume sunet?

Nu m-am gândit niciodată că aș fi inventat un sunet, ci mai degrabă că am combinat sunetele într-un mod nou. Cu siguranță că am făcut acolo ceva. Când crești cu muzica, ceea ce-ți însușești iese la suprafață într-un fel, mai târziu. Ceea ce consider că face parte din muzica mea este jocul cu gonguri și clopote. Desigur că Jan Christiansen a folosit clopote, dar în cazul meu a fost important să folosesc și tonuri, nu numai bătăi. 

Care este componenta principală a muzicii de improvizație? Cât de importante sunt aici spontaneitatea și intuiția?

Depinde foarte mult de grupul cu care cânt. De exemplu cu Jan Garbarek, grupul era foarte foarte clar așezat, deci știam exact ce și când aveam de cântat. În general am un set de sunete fixe și tot restul se schimbă. Dacă cânt un solo, prefer să nu știu ce voi cânta. În muzica de improvizație este foarte important ce primești de la oamenii cu care cânți, dar partea de mister și magia aparțin de asemenea plăcerii de a cânta, și tocmai de aceea există lucuri pe care prefer să nu le știu. 

Îți amintești cum ai scris prima compoziție, aspectul ritmic a fost decisiv?

Am început să compun când aveam 12 ani. Obișnuiam să mă plimb în jurul lacului sau prin pădure și să cânt pentru mine și apoi să mă întorc acasă, să-l cânt melodia la pian și apoi s-o pun pe hârtie. De obicei, compun la pian, dar nu întotdeauna. Elementul ritmic nu este singurul aspect important. Câteodată creez un ritm la tobe și melodia vine pe urmă, dar foarte rar încep prin a scrie muzica. 

De-a lungul anilor, ai format multe grupuri: Future Song, Percussion Paradise, Celestial Circle, Marilyn Mazur Group, Shamania. De ce așa de multe, care este principiul de coeziune?

Într-un fel ar fi minunat să am doar un singur grup, ar fi atât de ușor. Muzicienii au proiectele lor și la un moment dat se dezvoltă multiple constelații, astfel încât atunci când o trupă nu poate cânta, sunt altele disponibile. În felul acesta este și mai ușor să participi mai des la festivaluri. 

Ce planuri ai?

Actualmente fac turnee cu Marilyn Mazur Group și cu trupa mea cea nouă, Shamania, formată din 12 femei, un fel de continuare a proiectului Percussion Paradise, și continui să visez că voi face un spectacol de dans. Îmi imaginez o schelă în jurul scenei, cu percuția pe ea și cu dansatorii în mijloc. Am deja mult material pregătit, pentru că am vrut să dezvolt proiectul cand am împlinit 60 de ani, dar n-am reușit. Poate când împlinesc 65 (râde).

Interviu realizat de Adriana Cârcu